"Eu am 18 ani. N-am cunoscut nici o femeie. Placerile dragostei nu m-au incercat decat in vis, cand forme nelamurite si dragi imi chinuiau trupul si mintea. In mine zac genuni din sangele rusilor din Novgorod. In mine este haosul sangelui blestemat al poporului lui Iehova. Eu, Leonid Dimov, cu intreaga sarcina a sufletului meu faurit din pulberea zeilor morti, si inchis intr-un trup atat de sarman ca de abia poate sa-l duca, si condus de o minte atat de pozitiva ca de abia putea sa-l suporte. Eu m-am daruit celuilalt suflet, pe care l-am iubit cu nemarginita duiosie".
Ce stil! Amestec tulbure si pasional de suflet rus neguros, neliniste iudaica si rafinari levantine, fiinta tanarului Dimov* alterneaza captivant vitalismul egocentric si activismul fara cauza precisa cu depresiile crunte, duse pana in pragul sinuciderii literare propriu-zise. In 1963, la 37 de ani, dupa ce trecuse iute prin fascinatia legionara, atractia trotkista, lucrase la Agerpres si la ARLUS, demisionase (ori fusese exclus) din PCR, fusese arestat pentru ca urinase pe statuia lui Stalin de la Sosea ("la interventia matusii sale Ecaterina pe langa un general rus, este eliberat in 28 decembrie, fara sa i se mai intenteze proces. Intre timp statuia lui Stalin fusese demolata", noteaza Corin Braga), "cuprins de deznadejde", nepublicatul Leonid Dimov isi "oranduieste manuscrisele intr-o ladita de carton si hotaraste sa le arunce in raul Colentina". Uzand oarecum de violenta, prietenii i le "confisca", le dactilografiaza, fac o carte si i-o prezinta "aproape intocmai lui Vasile Nicolescu, care a publicat-o". Dar asta era tarziu.
Deocamdata, in acelasi 1957 Dimov incepe procedura divortului de Lucia, dupa zeci de scrisori, noua ani de mariaj si un copil. La un capat de iubire, extaze retorizate la mijloc de Nietzsche si Kierkegaard, cu un ochi in Dostoievski si celalalt la Oscar Wilde. "Ce mult as vrea sa-ti pot face rau. Sa te desfac in bucatele si apoi sa te creez din nou. Sa fii tot tu, dar sa fii facuta de mine. Lucia, daca nu vom fi impreuna ma asteapta nebunia cea mai alba, cea mai absurda, cea mai dizolvanta dintre nebunii. Simt cum creste in mine moartea. Odata cu iubirea mea. Odata cu destramarea mintii mele. Lucia, vreau sa te iubesc, sa fii a mea pana mor. Lucia, as vrea sa traiesc, sa ucid, sa mor si sa inviu, sa fiu umilit si sa umilesc". Dupa cum ne invata traditia epistolara a creatorilor cu forta coplesitoare, femeia functioneaza deopotriva ca mama si eleva. Ca energie plasmuitoare de fantasme, dar si ca receptacol pretextual de elanuri obsesive. Demarand viforos in linia filosofiei Erlebnis-ului ("Lumea, eu, mintea si gandurile mele sunt niste senzatii. eu traiesc prin si in senzatii") tanarul "supraom" isi covarseste pedagogic iubita: "daca-ti inchipui ca faptul ca te plimbi cu mine, ca te gandesti ca te-ai ingrasat, ca ai sa muncesti sapte ore pe zi ca sa-ti iei pantofi bordeaux... ca toate aceste senzatii sunt vrednice de a fi numite viata, apoi, Lucia, te inseli cumplit". Ca sa prinda greutate exemplara, fervorile personale isi asociaza repere grandioase de biografie artistica: "Cand Beethoven isi scria simfoniile crezi ca se gandea la ghetele lui nelustruite? Cand Nietzsche s-a cocotat pe varful muntelui la Sils-Maria si se gandea sa-l scrie pe Zaratustra, isi inchipuia ce elegant are sa fie peste o luna? Cand Baudelaire a scris Le Gout du neant crezi ca se gandea la lavaliera pe care o va purta diseara la Comique?" Si in fine morala lectiei: "Traieste, Lucia, pentru numele lui Dumnezeu. Munceste ca o sclava, dar numai pentru a-ti putea cumpara bilete la opera sau placi cu bucatile lui Stravinski".
Acesta este mecanismul fermecator al scrisorilor de inceput, cand femeia e pe post de novice pygmalionic, tulburator de inocenta, ridicata la initiere printr-o vointa captatorie de trasaturi definitive. Cu timpul, odata petrecuta combustia erotica, tumultul luciferic se domesticeste intru resemnare caustica, asa cum se intampla in scrisoarea de expunere a adulterului din 31 mai 1953, la un pas de tonul eminescian suparat pe "Doamna Veronica": "Nervozitatea si lipsa de respect fata de mine, indiferenta si chiar rautatea cea mai cruda au luat la tine proportii monstruoase..." etc. In fine, a treia etapa, si ultima, la zece ani de la prima epistola, vine pe fondul stagiului militar de la Gataia, peste care sufla vantul nebuniei: "Luci, a inceput sa-mi dea ghes si un alt inamic. Neasteptat si viclean: nebunia. Cand faldurile catifelate si himerice ale acestui demon ma inconjoara, caut primejdia, oricare si oriunde. Plec singur prin padure noaptea. Umblu pe marginea prapastiilor..." v.p. 332.
"Daca inchid ochii si fac un gest de mangaiere prin aer, parca simt dogoarea catifelata a trupului tau. Si ma cutremur. Imaginea ta zburda prin gradinile mintii mele ca o frunza de aur cizelat subtire, batuta de vanturi chihlimbarii". Va dati seama ca eram, totusi, in august 1953?
*) Leonid Dimov, Scrisori de dragoste (1943-1954), editie de Corin Braga, Editura Polirom, 355 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
