Miron Kiropol* e un capitol aparte al literaturii romane. Plecat demult din tara ("transfug" al comunistilor), dupa peregrinari prin Europa, stabilit in Franta si devenit poet de expresie franceza, nu-si tradeaza in nici una din limbile operei sale filonul orfic, viziunea esentiala despre om ca fiinta implicata in Dumnezeire, chiar daca balanta mantuire-decadere este rareori echilibrata.
Ca si la Arghezi, amestecul de terestru si celest, de slava si revolta, da masura versurilor pline de-o incarcatura mistica greu decelabila sub stratul de senzatii genuine, adamice. De altfel, fidel primului sau volum (Jocul lui Adam), poetul investigheaza lumea cu acea candoare a proaspat-sositului pe-aceasta planeta, poemele lui sunt descoperiri, intuitii, strafulgerari si intelepciunea sa e izvorata din singuratate si recluziune.
E surprinzator cum versuri atat de directe pot ascunde in adancul lor experiente biblice si mitologice care alcatuiesc o canava indestructibila. Simplitatea discursului si polisemia intregului dau vocii sale o amplitudine de mare poet. E neindoios ca ilustrele sale modele (H?lderlin, Rilke, Dylan Thomas) nu l-au dus pe-un drum gresit. Iar buna cunoastere a titanilor prozei rusesti, incepand cu Dostoievski, i-a dat acea adancime a fiintei suferitoare in absenta careia poemul e o simpla razgaiala fara acoperire. Totodata, Kiropol e unul dintre putinii post-eminescieni autentici, adica ne-epigonici; melancolia lui atent decantata, cantabila uneori, invaluie sufletul rebel al unui exilat. Amare si iluminate, poemele lui MK curg unele din altele, alcatuind un fel de epopee, un monolog - niciodata monocord caci intins pe scala de la ruga la imprecatie - adresat deopotriva golului si celui "ce guverneaza totul". Nehotararea, banuiala unor alte vieti, spatiul de trecere in care respiram, toata nelinistea fiintei carnale si spirituale dau versurilor un fior ontologic profund. Umbra versetelor biblice isi face simtita prezenta, suflul lui MK este puternic marcat de preeminenta credintei, o credinta care - ca si la Blaga -, ia uneori forme panteiste.
Alteori, dezgustul pe care i-l provoaca semenul sau maculat ori sentimentul mai general al simplului accident pe care-l reprezinta omul in natura, ii prilejuiesc versuri de-un scepticism ponderat: "Se intampla ca am ramas teafar./ Lucrurile sunt placute imprejur,/ Numai un miros de fiara venit din om/ Ma face sa vomez in fiecare clipa." (...) "Cat de fara mine e seara,/ Totul s-a stins, a fost uitat./ Uitarea e ca o grasime de mort/ Pe chipul meu si pe al aproapelui./ Am totusi o ultima putere,/ De a gandi ca am fost unul intr-altul/ Vii pe un mal scufundat". Si, de asemeni, nu avea cum sa lipseasca ipostaza de Iov a creatorului desconsiderat in aceasta lume materialista: "Am chemat din zi si am chemat din noapte./ Prea mult mi-a fost ocna pamantul./ Scoate-ma din aceasta tara,/ Din acest loc facut pentru mormant./ Sa fiu cat mai departe de tradarea lor./ Am fost scuipat cum a fost scuipata crucea ta./ Da-le plans de cainta si ingenunchiere,/ Caci nu le vreau alt rau./ Sa ingenunche si sa planga/ Pentru tot raul lor."
Marturisirea umilintelor si extazul astfel motivat dau cele mai bune pagini ale poetului: "Am trecut dincolo de pagina/ Pe care scria fericire./ Drumul a fost lung si asuprit./ A fost un vis in paragina,/ A fost un palat fara print./ Cu capul in jos am cantat si am iubit,/ Invatand de la rug sa umblu./ - Vino sa te impodobesti/ Cu batai de inima ce par cazute din cer,/ Dar din carnea ta vin/ Si acopera lumile -/ Imi spune cel ce guverneaza totul."
*) Miron Kiropol, Cand noaptea e mai lunga in om ca noaptea, Criterion publishing, 2006, 116 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
