Privesc portretul unui domn care seamana destul de bine cu Raj Kapoor, eroul unei stravechi pelicule sentimental-siropoase prin care si-a inceput cariera internationala cinematografia de pe malurile Gangelui. E si el un tanar dragut, cu privirile alunecoase ale unui fante de Gujarat sau de Kolhapur, cu mustata "hoata", dupa care sa se dea in vant Mama India. Il cheama Vilayanur S. Ramachandran, si descopar ca filmele in care "joaca" sunt pur stiintifice, el avand calitatea de director al Centrului pentru Creier si Cunoastere de la Universitatea din California, precum si diverse functii didactice pe la alte universitati americane.
Domnul acesta insista sa ne convinga ca nu e deloc un specialist in predictii negative, de felul celei facute odinioara de lordul Kelvin - nascocitorul cunoscutei scari termometrice absolute care-i poarta numele - cu privire la sansa, mai precis "nesansa" masinilor construite de om de a zbura vreodata cu pasageri la bord. E un optimist, cu alte cuvinte, dar uite ca ne socheaza cu ceea ce spune despre propria-i profesie, pe care, date fiind circumstantele activitatii sale, o cunoaste pe dinauntru, nu putem pune asta la indoiala. El afirma ca-i chiar o ironie faptul ca stim atatea despre univers, despre galaxii si gauri negre, despre molecule si acidul dezoxiribonucleic, despre ereditate si mecanismele vietii, cand de fapt nu stim "aproape nimic" (cuvintele lui) despre organul care a facut posibile toate aceste descoperiri.
Oare chiar asa? Aproape nimic? Sa fim chiar atat de ignoranti in raport cu insusi suportul eului nostru, al esentei spirituale, al propriei personalitati? Prin urmare, daca s-au realizat mari progrese in cercetarea medicala aplicata asupra altor organe - ficat, splina, pancreas -, tocmai creierul sa fi ajuns in coada stiintelor? Dr. Ramachandran zice ca da, asta-i situatia. Cunoasterea creierului este ramasa in urma cu mai bine de un secol, incat n-avem un raspuns stiintific la nici una din intrebarile fundamentale, de tipul: ce este "eul"? dar vointa? dar constiinta? dar arta? dar somnul si visele? Hotarat lucru: o situatie tulburatoare.
Omul, rezultat al mai multor revolutii culturale contabilizate de evolutia sa ca specie, si-a folosit creierul la modul intensiv, tocmai spre a desavarsi in graba ceea ce natura incepuse relaxat, introducandu-l si pe el in proiectele ei de larga respiratie. Focul, adapostul, unealta, limbajul au reprezentat tot atatea inventii geniale, de care creierul uman nu poate fi despartit. El insusi, organul patentat al gandirii, intr-un efect de feed-back, s-a trezit in situatia de a-si pune intrebari fundamentale si, totodata, profund nelinistitoare: cine sunt? de unde vin? incotro merg? La acestea, miturile, religiile, filozofiile au dat si dau in continuare raspunsuri. Ba chiar si unele stiinte fizice si astrofizice ofera mintii noastre modele asupra locului omului intr-o schema cosmica. Insa stiinta despre protoplasma acumulata in creierul uman ne spune, comparativ cu altele, nespus de putin in acest sens. Daca ar fi sa-l credem pe V. S. Ramachandran, vinovat de aceasta neputinta stanjenitoare e faptul ca in cercetarea creierului nu s-au pus intrebarile esentiale si, in consecinta, nu s-au facut nici experimentele cerute de ele. Iar aici, in atitudinea fata de viitorul cercetarii specializate, trebuie sa recunosc ca savantul indiano-american isi ia cu adevarat distanta fata de scepticismul previzional pomenit mai sus. Constient de caracterul relativ vag al unor promisiuni foarte optimiste, el isi permite totusi riscul de a defini secolul actual drept o epoca revolutionara pentru cercetarile efectuate asupra creierului, rezultatele lor cumulate urmand sa contribuie in mod decisiv la cunoasterea naturii umane. Iar o data ce ajungem sa ne intelegem pe noi insine, nu va mai fi nici o ingradire care sa-l tina pe om departe de ceea ce poate el sa realizeze, cu sine si cu lumea.
Actualmente, asemenea bariere exista si functioneaza. Ca sa nu ramana doar in formulari abstracte, Ramachandran aduce in discutie un exemplu concret: sindromul "savantului idiot". E vorba de acei copii autisti, considerati retardati, dar care dovedesc insusiri uluitoare in calculul aritmetic sau in artele vizuale. Adevarat, nimeni nu intelege deocamdata ce se intampla in creierul lor. Copii care efectueaza mental, aproape instantaneu, socoteli cu cifre complicate, ori deseneaza inconstient, cu o mana de veritabil profesionist, pana in momentul cand, depasind varsta, aceste deprinderi spontane dispar. Se retrag, se pare, tocmai sub presiunea unei conceptualizari mai sofisticate - fenomen pe care cercetarile viitoare asupra creierului ar putea sa-l gaseasca generalizabil si chiar generalizat. Oare nu cumva adultul traieste in prelungirea unor talente inhibate si de care il instraineaza continuu mecanisme ale reprimarii pe care inca nu le cunoastem si nu le stapanim? Oare nu e insasi natura umana mai complicata si cu resurse mai largi decat cele ce se manifesta in viata noastra limitata si rutiniera?
Din pacate, nu toti vom trai pana sa vedem o omenire cu creierul complet eliberat de sub valurile ignorantei (ignoranta noastra, dar si a specialistilor ocupati cu studiul enigmelor cerebrale), spre a-si da frau liber nu instinctelor atavice si animalice, ci talentelor ascunse pe care Dr. Ramachandran le suspecteaza in fiecare din noi. Dar, fie si pentru o asemenea nobila suspiciune, cred ca explorarea la care s-a angajat merita sa fie dusa pana la capat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
