Ziarul de Duminică

Un trubadur modern: Radu Stanca/ de Antonio Patraş

Un trubadur modern: Radu Stanca/ de Antonio Patraş

Autor: Patras Antonio

07.10.2010, 23:44 611

Trăitor el însuşi în minunatul burg,"cetate a umbrelor", Hermannstadt, autorul lucrării nudispreţuieşte deloc servituţile şi rigoarea cercetării minuţioaseşi optează pentru "descrierea fenomenologică", în vedereasurprinderii elementelor cu adevărat semnificative alepersonalităţii celui care a fost liderul Cercului Literar de laSibiu şi a delimitării unei structuri de existenţă sui generis.Metoda nu e, aşadar, cea a aglutinării conştiincioase de documente.

Exegetul refuză robia biografismului steril şi, punând faţă înfaţă viaţa şi opera lui Radu Stanca, nu reţine decât momentele şidetaliile capabile să configureze un aşa-numit "sentiment estetical fiinţei", în fond utopia ce va fi aprins mereu imaginaţiaartiştilor şi ale cărei coordonate le schiţează foarte subtil şiconvingător Radu Vancu, prefaţatorul volumului.
Privită astfel, din orizontul modelator al ideilor, biografiascriitorului dobândeşte coerenţa austeră a mitului, criticul fiindatent nu atât la conţinut, la factologie, cât mai cu seamă laprocesul transfigurării simbolic-estetizante. Neignorând sugestiilepsihocriticii, ale tematismului sau criticii genetice, Varga-Santaiscotoceşte în viaţa şi în laboratorul scriitorului, însă numai atâtcât e necesar pentru a dovedi importanţa proiectului în raport cuopera propriu-zisă, judecată şi evaluată dintr-un unghi largaxiologic. Trăită sub semnul iminenţei sfârşitului, existenţaindividuală se împlineşte sub pecetea artei, între viaţă şi moarte,pe câteva direcţii tematice esenţiale, nuclee semanticestructurante ale imaginarului stancian: iubirea (ars amandi) şisuferinţa (ars doloris).

Iată ce importanţă capitală capătă, de exemplu, în viziuneaexegetului, întâlnirea poetului cu Dorina Ghibu, iubită, soţie şimuză deopotrivă: "Ea este, în ultimă instanţă, cea care-l motiveazăestetic (s.a.), atât prin înclinaţiile sale artistice, cât şi prinprezenţa fizică". În cercul strâmt al amănuntelor anecdoticecriticul nu rămâne decât atât cât e necesar pentru a prindenuanţele de o clipă ale ideii, frumuseţea momentelor tranzitorii şiirepetabile ale existenţei.
Primele două capitole ale cărţii (inspirat intitulate Ars longa,vita brevis, respectiv Poetul şi Cetatea) trasează itinerariul unuidestin creator emblematic, într-o manieră strunit obiectivă, fărănimic encomiastic, în spiritul adevărului. Autorul evidenţiază şieşecurile, şi compromisurile (câteva pasaje din monografia despreŞtefan Braborescu) unei vieţi închinate scrisului, singurul lucrucapabil să justifice suferinţa lipsei de sens, infernulinsignifianţei. "Trebuie să scriu, să scriu, să scriu. Aceasta estemântuirea", îi scrie Radu Stanca prietenului său, Ion Negoiţescu,cu care împărtăşea aceleaşi idealuri "euphorioniste" şi aceeaşicredinţă în salvarea prin literatură. De aici şi semnificaţia cutotul aparte pe care o dobândeşte imaginea ideală, atent creionatăîn partea cea mai consistentă a monografiei, a acelui homoaestheticus care, "asemenea lui Midas, este hărăzit a transformatotul în artă, prin simpla atingere, de la propria-i viaţă, cu totce implică ea, iubire, prietenie, trecerea ireversibilă, până lapropria-i moarte". Fiind oricum prea scurtă (vita brevis) şimarcată de sentimentul predestinării tragice, propria existenţă îiapare scriitorului ca un fel de farsă pe care o şi pune în scenă îndiferite variante, atât în baladele sale, cât şi în teatrulpropriu-zis. Jocul cu moartea ia forma unui ritual complicat, încare virtuozitatea execuţiei, a formei îndelung prelucrateestompează trăirea, altfel irepresibilă, într-o îngânareelegiac-sentimentală foarte caracteristică liricii stanciene.
Înainte de a analiza creaţia poetică şi dramaturgia, DragoşVarga-Santai pune în lumină trăsăturile eseisticii lui Radu Stanca,scriitor cu o excepţională vocaţie teoretică, vădită în texte ceuimesc şi astăzi prin originalitatea punctelor de vedere. Ideileestetice care au stat la baza cristalizării utopiei euphorionistesunt prezentate succint în capitolul Dinspre clasicism însprepostmodernism, de la "resurecţia baladescului" şi "reactualizareatragicului" la nostalgia "clasicităţii absolute" şi la dorinţaînfăptuirii unei literaturi dramatice de viguroasă substanţă etică.Interpretul nu cade în eroarea proiecţiilor protocroniste şi îşiexprimă justificata rezervă faţă de presupusele trăsăturipostmoderniste ale euphorionismului, mai bine definit, dincolo decircumscrierile de ordin istoric ale termenilor, ca formă dealexandrinism cultural sau, cum s-a mai spus, ca un fel de"manierism al clasicităţii". În viziunea criticului, "joculdilematic dintre clasic şi baroc" poate lua şi forma unui "joc cumărgele de sticlă", într-o visată Castalie, joc care ar ilustra, înfapt, expresia generică a "artistului modern animat de idealuriclasice". De idealul omului estetic s-ar apropia Radu Stanca şiprin preţuirea pe care o arată artelor minore, "bastarde alezeilor", cum atât de sugestiv le numeşte: "Toată tevatura iscată înjurul acestei revigorări a artelor minore, cu atracţia lor înspredecorativ, gratuitate, meşteşug, este o consecinţă a înţelegeriidenaturate a artelor majore; înainte de a fi un veritabil homoartisticus, aspirând la marea artă şi la deschiderile eiaxiologice, scriitorul trebuie să fie şi un iscusit homo artifex(...) Asigurând artelor minore un statut axiologic, comparabil cucel al artelor majore, prin relevarea rostului lor socio-uman, desatisfacere a gustului pentru estetic al individului, Radu Stancarămânea fidel idealului său de homo aestheticus, neabdicând nici dela principiile esteticii axiologice".

Cu adevărat meritorie este şi legătura pe care o face exegetul, încapitolele cu caracter analitic, între ideile teoretice şi creaţialiterară a scriitorului, evitând astfel descriptivismulplictisitor, inevitabil parcă în orice studiu cu caractermonografic. Viaţa şi opera liderului cerchist, ca autor, regizor şiactor deopotrivă, trebuie înţelese sub specie theatrali, cumsubliniază în repetate rânduri autorul prezentului studiu: "Laatingerea acestui ideal al unei vieţi estetizate concură toateelementele care definesc, în esenţă, şi creaţia lui Radu Stanca,atât cea poetică, cât şi cea dramatică: poza, teatralitatea, ironiaromantică, un deloc desuet simţ al decorativului, precum şieleganţa, niciodată pervertită, a fiecărui gest, oricât denesemnificativ ar părea el". Oroarea de confesiune, de anecdotă şide orice conţinut prea personal, recte nesemnificativ, îl va fideterminat pe talentatul poet să aleagă calea obiectivării prinmediere alegoric-livrescă. Pe lângă atenţia cuvenită acordatătragicului şi baladescului, Dragoş Varga-Santai insistă în câtevacapitole distincte asupra acestor modalităţi de mediere a viziuniiartistice, atât pe canal livresc (cap. Biblioteca lui Corydon), câtşi prin intermediul personajelor şi "măştilor" celor maicaracteristice (cap. Reprezentanţii alegorici).
Dar teatrul existenţei (ars vivendi) se desfăşoară pe o scenă caremaschează suferinţa de a trăi şi spaima în faţa inexorabiluluisfârşit. Ca atare, moartea, "imaginată în coordonatele operei deartă, ale unui ideal de frumuseţe", devine o experienţă expurgatăde elementul autenticist, un "fastuos spectacol", un "ceremonial",în piesa Madona cu zâmbetul jucând chiar rolul unui mobil,propulsor estetic major. Agreabil paleativ, spectacolul destinuluicare alunecă vertiginos în neant nu poate trimite decât la ideeaunui festin prelungit dincolo de limitele vieţii, ca înremarcabilul poem Symposion, de pildă. Baladele conturează şi ele,apoi, un episod distinct al "autobiografiei lirice" stanciene, înorizontul sugestiilor cu ecouri thanatice.
Singura "artă" considerată de chiar Radu Stanca drept Stimmungpoetic şi veritabil principiu al poetizării ar fi însă ars doloris.Estetica "tristeţii" nu e, în fapt, decât un ecou al conştiinţeiprecarităţii fiinţei, iminenţei morţii, o altă "replică" din roluljucat pe scena literaturii de marele Histrion. Subliniind că eroultragic ne face complici, în timp ce eroul dramei ne face numaimartori, sau că plânsul tragic este un plâns fără lacrimi, RaduStanca atribuie jocului dramatic o înaltă semnificaţie etică,simbolică, cu condiţia depăşirii psihologismului îngust. DragoşVarga-Santai insistă, de altfel, asupra faptului că dramaturguleuphorionist pledează pentru o reabilitare a tragicului în opera deartă, şi nu a tragediei ca specie dramatică. Nu întâmplător s-arapropia Radu Stanca de Camil Petrescu, prin modul dramatic de aconcepe existenţa al eroilor cu "suflete tari". Însă pieselecerchistului sunt tributare unei poetici de o factură cu totuldiferită, fiind concepute ca "rezistente structuri poetice,implicând viziune mitică, dialoguri organizate poematic şi unlimbaj intens metaforizat". Văzută sub specie theatrali, viaţaartistului pare interpretată, i.e. trăită de reprezentanţii săialegorici, personaje şi măşti dintre cele mai expresive. De aceeaşi respingea Radu Stanca "doctrina umanizării actorului" pe care,în spiritul aceluiaşi estetism stilizant, non-mimetic, îl dorea câtmai teatral, pentru că regizorul nu dorea să-şi hrăneascăspectatorul cu "o felie de viaţă", ci cu o "felie" de artă, cusimboluri de infinită sugestivitate.

În final, după analiza structurilor şi a procedeelor opereiscriitorului, plasată într-un context menit să o integrezecircuitului european de valori prin tot felul de analogiicomparatistice vădind o cultură serioasă, asimilată profund şiutilizată cu discernământ, Dragoş Varga-Santai reuşeşte să-isublinieze, exact, valoarea: Radu Stanca rămâne, într-adevăr, unscriitor "autentic", "cu un timbru poetic particular şi o reţetăinfailibilă a creaţiei frumoase care-i asigură, în orice condiţii,succesul la marele public şi locul său propriu în istorialiteraturii române".
Merituoasă prin atâtea rare calităţi, de la rigoarea construcţieişi a metodei de interpretare la sobrietatea nobilă a expresiei,fără să surprindă prin afirmaţii riscate ori note ceva maiextravagante, cartea lui Dragoş Varga-Santai marchează un momentreprezentativ în exegeza operei lui Radu Stanca. Şi debutul deneignorat al unui critic matur, care ştie să ţină condeiul înmână.

AFACERI DE LA ZERO