„Mie mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecţie a Securităţii n-ar trebui să tacă – scrie Gabriel Liiceanu. Fiecare bucăţică din această experienţă satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conştiinţa celorlalţi, împreună cu cei care, pierzându-şi calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putinţă.“ Acesta este motivul esenţial al apariţiei cărţii despre care vorbim*) şi, fireşte, al prezentării ei la această rubrică a „Ziarului de duminică”.
În 2006, Gabriel Liiceanu a aflat că în dosarele Securităţii era numit „Lungeanu”, că pe urmele sale fuseseră douăzeci de ofiţeri şi zeci de alţi lucrători ai Securităţii, că un turnător pe nume „Cristian” îl urmărise consecvent, că dosarul său de urmărire informativă avea peste două mii de pagini, sute de ore de benzi de ascultare şi sute de fotografii. La 35 de ani după ce îşi începuse activitatea, îl descoperă şi pe turnătorul său. Şocul descoperirii ia mai întâi forma unor scrisori, apoi cei doi se întâlnesc faţă în faţă. Dialogul lor e halucinant. Turnătorul fusese redactor şef al Revistei de filosofie, iar din 1991... acţionar la Editura Humanitas!
Toate sunt povestite în această carte tulburătoare de peste 400 de pagini, prima de acest fel. O carte care cuprinde întreaga poveste, cele 18 scrisori, o postfaţă şi un număr de anexe. Şi despre care autorul însuşi afirmă că s-ar fi putut chema „Cartea perfectei supravegheri”, pentru că pune în scenă tot arsenalul de tehnici ale supravegherii de care dispunea Securitatea în anii 70. Dar, continuă Gabriel Liiceanu, supravegherea e tema secundară. „Important rămânea lucrul care o făcuse cu putinţă: dispariţia sentimentului de seamăn şi înlocuirea lui cu cultul «duşmanului».” Interesul acestei cărţii rezidă, aşadar, nu în cazul particular, ci în imaginea supravegherii totale, în descrierea a „cât de smintită poate să ajungă o lume”.
Aflăm din carte că fostul turnător are astăzi 83 de ani. În tinereţe a urmat cursurile Academiei Jdanov şi a fost promovat în aparatul de propagandă al comunismului. Îşi preda notele informative unui ofiţer pe nume Ion Pătrulescu. În 2010, CNSAS, prin consilier juridic, l-a acţionat în justiţie pe Ion Pătrulescu pentru constatarea calităţii sale de lucrător al fostei Securităţi şi pentru ca justiţia să decidă dacă Ion Pătrulescu a făcut ori nu a făcut activitate de poliţie politică. Pătrulescu s-a apărat, avocatul lui sfătuindu-l să susţină că, pe când era ofiţer activ, faptele de care era acuzat la 20 de ani de la căderea comunismului nu constituiau obiect de vinovăţie. Omul apăra ordinea şi legalitatea socialistă.
„Tot ce pot spune e că am scris paginile care urmează fără patimă şi fără ranchiună, din simpla nevoie de a înţelege geneza şi fiziologia unei ticăloşii istorice. Dar poate, mai ales, din dorinţa de a ţine trează uimirea în faţa miracolului răului care însoţeşte natura umană.”
O carte necesară din mai multe motive. Amintim cel puţin două. Noile generaţii au fost educate în ignorarea practicilor comunismului, le este greu să accepte că s-au petrecut fapte precum cele descrise de Gabriel Liiceanu, dar e obligatoriu ca ele să se afle. În al doilea rând, orice experienţă din totalitarism, cât de mică, trebuie cunoscută.
*) Gabriel Liiceanu – Dragul meu turnător, Editura Humanitas
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
