Satul vecin, între localitatea noastră şi Jibert, se cheamă Dacia. În germană îi zice Stein. Stein înseamnă "piatră", şi denumirea germană îmi îngăduie să-mi închipui cu uşurinţă ce va să zică numele satului: o piatră. Şi "Dacia" mă lasă încet-încet să-mi închipui câte ceva. Se povesteşte că înaintaşii noştri ar fi fost daci, care ar fi trăit în regatul Dacia şi care într-o vreme, după lupte grele, ar fi fost înfrânţi şi cuceriţi de către romani. Însă romanii nu sunt vorbiţi de rău, doar pentru că i-ar fi atacat, urmărit, asediat şi copleşit pe daci. Ei sunt eroi - deopotrivă unii şi alţii. Pentru că din daci şi din romani s-ar trage poporul nostru român, care de atunci încoace a luptat cu vitejie împotriva turcilor, până la victoria asupra germanilor, la august douăzeci şi trei, în vacanţa de vară. Cam aşa răzbate iar şi iar de peste tot, din televizor, din filme şi din unele cărţi colorate, pentru copii: mereu este vorba despre vitejii eroi români, care au fost nevoiţi să lupte neîncetat împotriva câte cuiva.
Alt film care nu de mult a fost la noi în televizor, a arătat cum dacii, conduşi de către viteazul rege Decebal, s-au opus cu vitejie cuceritorilor romani. Pentru că au fost mai puţini decât romanii, s-au retras în păduri. Acolo au doborât copaci mulţi, au lăsat trunchiurile în picioare preţ de un stat de om, le-au învelit în straie dacice, deasupra căciula dacă frântă, şi s-au pus la rându-le pentru luptă printre ele, ca să pară mai mulţi în faţa romanilor ce se apropiau. Cu siguranţă acelea vor fi fost pădurile de pe aici, din jurul aşezării. Poate şi păduricea de lângă cetate, unde îşi ţine Barta, ungurul, oile. Acolo şi astăzi copacii sunt cam rari. Şi pe urmă s-a mai arătat cum Apolodor - am o carte cu un pinguin pe care-l cheamă la fel, o fi acelaşi? - a construit un pod mare peste o apă, spre a putea legiunile împăratului Traian să treacă mai lesne în Dacia. Podul peste vale, jos, dincolo de piaţă, nu e tocmai mare, însă pentru soldaţi atât de mici cum se văd la televizor şi în cărţile cu poze se poate să fi părut uriaş. Malurile abrupte pe ici pe colo ale văii, în dreptul promenadei, arată că pe aici odinioară apa va fi fost mai mare.
Şi în cele din urmă romanii cei cu obraz neted i-au respins de peste tot pe dacii bărboşi - aşa ca Tatăl în tabloul cu Mihai Viteazul - până când aceştia s-ar fi refugiat în ultima lor cetate, unde au fost asediaţi şi unde viteazul rege Decebal a golit pocalul cu otravă şi şi-a înfipt singur sabia în piept. Care cetate să fi fost, dacă nu cea deasupra străzii noastre, a Cetăţii, cu zidurile ei vechi şi muşcate, rămase însă în continuare închise şi putând oferi adăpost? E drept că se spune că cetatea ultimei împotriviri a dacilor s-ar fi chemat altfel - un nume greu, el însuşi ca un meterez, nu seamănă cu nimic - Sarmi… sege... tusa. Aşa. Totuşi numele ăsta prelung nu are acelaşi răsunet precum Dacia, numele însuşi al regatului dacilor, a cărui urmă târzie o găseşti azi în satul vecin. Se prea poate ca odinioară cetatea să fi purtat numele ăsta, însă ploile îl vor fi spălat de-a lungul vremii cum au făcut cu tencuiala de pe zidurile cenuşii, făcându-l să curgă în poveştile de acum. Pentru că azi nu se mai cheamă decât "cetate". Aşa va fi fost! Cetate are şi ea nevoie de un nume, întocmai ca satul Dacia, satul Jibert, închipuita lume de vis Îngermania, câinele Tarzan. Satul lui Otata nu se cheamă doar "sat", nici câinele lui Adi nu se cheamă doar "câine". De ce atunci cetatea sub care ne găsim s-ar chema doar "cetate"? Desigur că odată va fi purtat şi ea numele de Sarmi… Cum? Sarmi… sege-tusa.
Aşa.
Prin urmare, tot ceea ce istorisesc poveştile cu dacii ultimi s-a petrecut aici, mai sus de strada noastră, care duce doar la cetate. Şi înapoi.
Bunăoară întâmplarea de vara trecută.
De pe o zi pe alta în jurul cetăţii altminteri atât de liniştite s-a stârnit animaţie,. Sumedenie de maşini mai mari şi mai mici au urcat către cetate pe strada noastră. Cele mai multe acoperite cu prelate de sub care, sub unele, am zărit iţindu-se nişte scări lungi de lemn şi, curios lucru, nişte suliţe mari cu vârfuri de fier. Curând s-a răspândit vorba că sus la cetate ar fi ceva, că acolo s-ar construi de zor şi s-ar pune la cale o bătălie. Pe asta am auzit-o de la Erika, săsoaica elevă de liceu care a stat pentru o vreme la noi în gazdă. Erika avea sus la cetate un prieten, un dac. Pentru că despre daci şi romani era vorba, care se pregăteau să dea o nouă bătălie.
De la o vreme Erika umbla tot mai des pe sub zidurile cetăţii. Într-o zi, Bunicul nefiind acasă şi Bunica fiind ocupată cu treaba, m-a luat cu ea la plimbare. Ajuns până unde poţi pune mâna pe cetate, am zărit pe povârnişul dinspre Dacia al dealului o mulţime de făclii cu cozile înfipte în iarbă şi căpăţânile înfăşurate în cârpe mânjite cu smoală. Câteva ardeau. Careva se îndrepta grăbit încotrova, purtând sub braţ două cutii mari şi rotunde de tablă argintie, groase de trei degete, ca nişte imense conserve de peşte. Un altul ţinea pasul cu el, cu un stativ pe umăr, urmat de un al treilea cu un aparat negru cu pâlnie pătrată, ca un tocător de carne. Totul mirosea a bătălie şi probabil pe astea venea montată mitraliera cu care dacii urmau să tragă în romani. Sau invers.
Erikăi nu părea să-i pese de bătălie. Şi nici că romanii l-ar fi putut omorî pe dacul ei, astfel încât să nu mai fi putut sta cum stăteau acum, faţă în faţă, mâna ei dreaptă în mâna lui stângă şi privirea lui pironită în ochii ei verzi. Ea purta o rochie de vară din pânză subţire şi moale, cu floricele colorate, guler ondulat şi umeri rotunzi, strânsă pe talie cu un cordon îngust, în vreme ce el răsărea dintr-un sac de cămeşoaie aspră, cu mâneci lungi şi largi, strânsă într-un brâu de piele, pe dedesubt o izmană pământie din stofă de pătură, gâtuită la glezne de nojiţele unor opinci cum nu văzusem decât în cărţi. Pe creştet purta o căciulă frântă, uşor dată pe spate. Avea şi barbă, dar nu cât a lui Mihai Viteazul. O vreme au vorbit de toate, ce mai face ea - naja, păi-da, cu şcoala, momentan stă în gazdă şi uneori mai vede şi de ăsta (ăsta eram eu, mulţumit că, pentru o dată, nu eram "ăsta mic"), şi cum i-ar merge lui - grozav ar merge, ,,munca pe platou îi chiar faină, şi ce iese pentru figuranţi aşijderi, poa' să ţie bătălia, dă-Doamne, cât mai mult!". Stăteam lângă ei căutând să înţeleg privirea lui suspicios-amuzată, când a coborât-o asupra mea, care nu spuneam nimic şi mă ţineam cuminte de fusta Erikăi. Când cei doi au coborât dintr-odată vocea, pomenind iute şi abia desluşit ceva despre mâine seară, m-a năpădit un simţământ de panică şi am cuprins zdravăn piciorul Erikăi cu ambele mâini. Ştiam de ce vorbeau dintr-odată cu glasuri înăbuşite: nu atât fiindcă el, zâmbind prin barbă cu toţi dinţii, îi promitea pentru seara cu pricina un asediu mai special, ci pentru că tocmai se apropia de noi o ceată întreagă de romani. Apăruseră pe neaşteptate pe potecă, de după burta din zidul cetăţii, aia sub care e groapa zisă cu şerpi. Cu toţii purtau maiouri din doage de tablă, un fel de poale rigide din fâşii late de curea, şi pantaloni bruni, până sub genunchi, asemănători întrucâtva cu cei pe care i-am văzut pe fraţii Dingermania ai Bunicii purtându-i într-o poză veche. Coifurile de fier, ca nişte mici cetăţi pe creştet, îi făceau impunători, unde mai pui că pe umăr ducea fiecare o lance lungă cu vârf oţelit, ţinând pe stânga, fiecare, un scut cât toate zilele, dreptunghiular şi uşor curbat. Cu înfăţişarea lor înzecită, zornăitoare şi legată în fier, l-au pus numaidecât pe dacul Erikăi, în cămaşa lui de sac şi cu căciula de lână frântă pe ceafă, într-o sfioasă minoritate. Ceea ce nu părea să-l tulbure din cale-afară, pofta de luptă din ochii săi mijiţi părând îndreptată mai degrabă către Erika, pe care continuam s-o ţin strâns de picior, pe după fusta mototolită.
Întâi mi-am dat socoteală că n-aveam nici un motiv întemeiat să mă tem de romani. Decât dacă mi-ar fi luat-o în nume de rău că mă am bine cu un dac - fie şi indirect, prin Erika. Să fi nimerit, totuşi, pe nebănuite, în tabăra care nu trebuia? Mi-am amintit, din poveştile auzite până atunci, că cei care pierduseră lupta în cele din urmă fuseseră totuşi dacii. În clipa următoare m-aş fi vrut la Bunica şi la Bunicul. Acolo, acasă la ei, aş fi fost în tabăra care trebuie. Aici Erika, dacul şi cu mine priveam unul la altul, de partea învinşilor.
Romanilor părea că la rândul lor puţin le pasă. Ajunsă în dreptul nostru, pe poteca îngustă, coloana lor se desfăcu brusc în două, cuprinzându-ne, în marea ei trecere, în sânul ei. Precum sâmburele unui fruct ce se coace numaidecât la soare, ne-am găsit pentru un scurt răstimp în mijlocul lor. Uriaşii luptători romani, pe jumătate în fier şi cu pasul zăngănitor, mi s-au părut cumpliţi şi de nestăvilit, pe cale să pătrundă biruitori în Sarmisegetusa. Şi în mod curios, trecând cu vederea în drumul lor tocmai un dac. Şi pe noi. Le-am privit în tăcere trecerea şi am aşteptat răbdători ieşirea, pe rând, din învăluirea lor.
Se succedaseră aproape cu totul, când în coada coloanei am zărit doi romani cărând de zor o ladă lată de lemn plină cu sticle. Întocmai ca soldaţii abia perindaţi arăta şi lada: şiruri de sticle brune, drepte, cu dopuri ca nişte coifuri zimţate de fier şi cu etichete curbate ca nişte scuturi.
- Băi Mugurele - a glăsuit cu simplitate unul dintre romanii de lângă ladă către dacul lui Erika -, haide iute la o bere, că-ntr-un ceas vine regizóru şi dă drumu' la bătălie, şi-apoi să vezi!
Uluit, l-am văzut pe dacul Mugurel luându-şi de îndată rămas-bun de la Erika, şoptindu-i din nou ceva despre mâine-seară şi măsurând cu aceiaşi ochi mijiţi piciorul ei şi purtarea mea neschimbată. Pe urmă a pornit-o vitejeşte şi cu pasul sprinten pe urmele romanilor, înainte ca aceia să dispară cu toţii după următorul colţ de cetate, făcându-se nevăzut în mijlocul lor.
Între romani şi daci nu s-au dat, prin urmare, doar lupte crâncene şi pline de eroi: au putut împărţi, pare-se, şi o ladă de bere. Rău numai că la ivirea sa, re… - cum i-a spus? re-gizorul, da - avea să-i mâne pe toţi înapoi la bătălie. Mare putere va fi având! Toate bătăliile se întâmplă pentru că aşa vrea un regizor? De ce? Numai cu romanii, sau şi cu germanii şi cu turcii? Şi cine câştigă?
Desigur: românii!
Odată dumirit, am băgat de seamă că Erika îngâna un cântecel vesel, ca pentru sine. Dădusem drumul piciorului ei, astfel că foarte curând păşeam hoinar amândoi pe cărarea spre casă.
Am fost sigur că veselia ei se datora faptului că scăpasem atât de uşor de bătălia care urma să înceapă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
