Mobilierul caselor evreieşti
În lumea veche, deţinerea de mobilier reprezenta un semn al bunăstării. Acelaşi lucru se întâmpla şi în lumea israelită, unde, în timpul regatelor Israel şi Iuda, numai cei bogaţi îşi permiteau luxul de a-şi mobila locuinţele. După cum vedem din scrierile biblice, condiţiile de cazare considerate acceptabile se reduceau la strictul necesar. De pildă, dorind să-i asigure confortul lui Elisei, Şunem îi dotează camera cu o masă, un scaun şi un sfeşnic (4 Reg. 4:10). Deşi nu avem decât dovezi arheologice fragmentare din această perioadă veche a societăţii evreieşti, ne putem face o idee asupra modului cum arătau piesele de mobilier prin compararea lor cu vestigiile similare din Egipt şi Asiria. Singura dovadă directă privitoare la mobila folosită de evreii vechi a fost descoperită la Ierihon, unde arheologii au găsit resturi de scaune, mese şi banchete, care însă nu pot fi datate mai târziu de secolul XV î.Hr. Este de presupus totuşi că designul interior nu a suferit mutaţii spectaculoase până în perioada monarhiei israelite, astfel încât aceste artefacte pot servi drept bază pentru speculaţii mai extinse cu privire la mobila ce se va fi găsit în locuinţele evreieşti.
Patul
Dacă în zilele noastre patul este socotit un element constitutiv al spaţiului de locuit, fără de care cu greu se poate imagina un confort elementar, în timpurile mai vechi oamenii obişnuiau să doarmă pe podea, acoperită cu diverse covoraşe sau garnituri vegetale. Nu erau puţine cazurile în care, în special în corturi, se dormea direct pe pământ, iar evreilor nu le erau, cu siguranţă, străine astfel de împrejurări, mai cu seamă în epoca patriarhală. Acolo unde se întrebuinţau, paturile constau dintr-un cadru de lemn pe patru picioare, cu o împletitură de corzi de fibre. Peste această împletitură se punea stratul pe care se dormea şi care, în funcţie de posibilităţile materiale ale proprietarilor, oferea un grad mai mare sau mai mic de confort. Paturile fixe nu erau o regulă în vremea lui Iisus. Slăbănogul din Capernaum dormea, după cum reiese din Evanghelie (Mt. 9:2), pe un pat mobil, un soi de targă ce făcea posibilă şi transportarea sa dintr-un loc în altul. Cu siguranţă însă că existau şi paturi cu un design similar celui de astăzi, întrucât Iisus îşi sfătuieşte ascultătorii să nu aşeze făclia sub pat (Mc. 4:21), ceea ce indică faptul că exista un anumit spaţiu între podea şi cadrul patului. În ciuda dezvoltării societăţii iudaice, existau în continuare persoane care nu dispuneau de paturi şi dormeau, în locuinţele lor modeste, pe paie sau frunze, acoperindu-se numai cu hainele.
În rândul membrilor clasei de mijloc, paturile erau mult mai prezente, motiv pentru care, de altfel, regulile halakhice vorbesc despre necesitatea unui pat în fiecare locuinţă, ca simbol al unui standard de viaţă decentă. De altfel, cei care se ocupau de asistenţa socială a orfanilor aveau îndatorirea de a se asigura că, la momentul căsătoriei acestora, ei vor dispune măcar de un pat. Casele celor care trăiau peste pragul sărăciei aveau, de obicei, mai multe paturi, în unele cazuri aceste articole de mobilier fiind împodobite cu diverse decoraţiuni. În general, se considera de prost-gust depozitarea de obiecte sub paturi, învăţaţii din perioada rabinică socotind că, în afara pantofilor sau a sandalelor, nimic nu trebuia să se afle în acest spaţiu; în caz contrar, aveam de-a face cu un om ignorant. Soţii se îngrijeau ca patul conjugal să fie suficient de mare pentru ca, în anumite cazuri, să permită şi copiilor mici să doarmă alături de părinţii lor. Baldachinele era destul de des întrebuinţate, în special pentru a oferi protecţie împotriva muştelor şi ţânţarilor, dar şi din motive estetice şi de intimitate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
