Deseori, în dezbateri publice, politicieni ori formatori de opinie susţin că noi, în România, am suporta cea mai apăsătoare inflaţie din Uniunea Europeană. Şi că am plăti cea mai scumpă energie, cea mai scumpă mâncare, cele mai scumpe servicii. De unde sunt scoase astfel de informaţii? Nu ştiu! E cert însă că susţinătorii lor nu sunt la curent cu documentele oficiale emise de Eurostat - biroul european de statistică de la Luxemburg.
Eurostat, prin comunicate lunare, trimite în toate cele 27 de ţări-membre informaţii publice referitoare la cotele inflaţiei. Din care aflăm: 1) ratele dinamicii preţurilor înregistrate în luna precedentă, în fiecare ţară; 2) ratele anualizate - din 12 luni precedente - desfăşurate într-un tablou în care sunt înscrise rezultatele obţinute de fiecare ţară; 3) media generală a inflaţiei din toate cele 27 de ţări din UE; 4) media generală a inflaţiei din toate cele 20 de ţări din zona euro. Plus un clasament general, înnoit lunar, al UE-27, locul întâi revenindu-i ţării cu rata anuală cea mai mică a inflaţiei iar ultimul loc ţării cu rata cea mai mare. Locul întâi - Luxemburg, ultimul loc - Ungaria.
Publicat de Eurostat lunar, în fiecare zi de 18, tabloul poate fi văzut şi citit de oricine are un smartphone sau un calculator. Cel mai recent clasament - dat publicităţii în toată Uniunea Europeană şi în toată lumea - conţine rezultatele din luna februarie a anului curent. Cei ce susţin că, în clasamentul inflaţiei, noi suntem în braţe cu „lanterna roşie”, sau cei care îi cred, pot confrunta aceste susţineri cu „tabla oficială de marcaj”.
Vor avea… o surpriză! Pe locul ultim, cu cea mai mare rată anuală a inflaţiei din UE, nu vor găsi România, ci - cum am arătat deja - Ungaria. Cu o încărcătură inflaţionistă mai mare decât a noastră cu 13 puncte procentuale. Şi nu ne vor găsi nici pe celelalte şapte locuri din ultima parte a clasamentului. România e poziţionată pe locul 19, urmată de Austria şi Italia, în rol de deschizător al „flancului estic”, având deci cote de inflaţie mai mici decât Bulgaria, Slovacia, Polonia, Lituania, Estonia, Cehia, Letonia şi Ungaria.
Trei adevăruri merită reţinute: 1) România este cel mai bine poziţionată într-o regiune în care atât condiţiile economico-financiare, cât şi riscurile, incertitudinile şi vulnerabilităţile sunt relativ asemănătoare; 2) are cel mai bun loc în acest grup de ţări nu de o lună sau de câteva luni, ci din ianuarie 2021; 3) în 2020, primul an al crizei actuale, când pandemia a provocat turbulenţe economice şi sociale globale, România a reuşit o aterizare lină a PIB-ului recuperând întreaga pierdere în trimestrul II al anului următor şi, totodată, a stăvilit în totalitate degringolada preţurilor de consum ce a lovit în acel an zona euro şi o mare parte a „flancului estic”.
Atunci, în 2020, nu inflaţia lovise Europa, ci un fenomen mult mai periculos şi cu efecte mai grave pentru viitor. Deflaţia! Atât Banca Centrală Europeană, cât şi alte bănci centrale din afara zonei euro, în linie cu Fed, au coborât dobânda-cheie aproape de zero sau chiar mai jos de zero. Practic, au dezactivat acest filon. BNR nu le-a urmat exemplul, şi-a continuat linia prudentă, cu toate că în ţară era criticată pentru „politica sa conservatoare”. Timpul i-a dat dreptate. În aprilie 2020, în Europa, 14 ţări s-au trezit dintr-o dată cu preţurile sub zero. Alte zece ţări au înregistrat creşteri modice, între 0,1 si 0,9 la sută, cu mult sub rata optimă de două procente. Povară de care au scăpat abia în mai 2021.
BNR a intensificat comunicarea cu publicul, a explicat detaliat că dispune de „arme şi de gloanţe” şi că are încă o marjă confortabilă a dobânzii-cheie pe care o poate activa. În plus mai avea, în rezervele minime obligatorii - în valută şi în lei - depozite consistente cu potenţial de a fi folosite în caz de „vreme rea”. La care se adăuga gestionarea strictă a lichidităţii în sistemul bancar.
Pe ce se mai baza BNR? Pe ceea ce învăţase să facă în timpul crizei din 2008-2010 şi în anii ce au urmat. Ne-am confruntat, atunci, cu o recesiune severă, şomaj în creştere şi venituri în scădere. Şi totuşi, deşi am avut criză economică, n-am trecut printr-o criză financiară. Stabilitatea financiară a ţării n-a fost afectată. Pentru că BNR şi-a economisit „arsenalul” înainte de criză şi l-a folosit când a avut cea mai mare nevoie. Un fapt semnificativ: analizele relevă ideea că dacă România nu a fost în pericol să suporte ravagiile unei crize financiare, faptul s-a datorat atât activării celor trei baraje deja amintite, cât şi avantajului unui curs de schimb flotant, dar bine administrat. Iar măsurile de politică monetară i-au fost de folos întregii economii. BNR a acţionat întotdeauna în amonte, acolo de unde porneau riscurile. În ceea ce priveşte cele două pieţe reglementate şi supravegheate de Banca Naţională, piaţa monetară si piaţa valutară, a adoptat măsurile adecvate evitării oricărui derapaj.
În anii ce au urmat, calibrarea ratei dobânzii de politică monetară, la niveluri optime, a fost folosită în corelaţie cu toate celelalte piese din arsenal. Cu ce efecte în piaţa bancară şi, mai departe, în economia reală? România a evitat, în 2020, să cadă în capcana deflaţionistă ce acoperea aproape întreaga Europă. Iar din ianuarie 2021 si până în prezent, sub presiunea inflaţiei globale, a redus la numai trei şocurile puternice din sistemul preţurilor, cele din martie, aprilie şi mai 2022, a calmat inflaţia începând din iunie 2022 şi şi-a asigurat, în „flancul estic”, poziţia confortabilă pe care am descris-o în prima parte a comentariului.
În fapt, realitatea şi imaginea aruncată spre public - că am fi împovăraţi cu cea mai grea inflaţie - …nu sunt identice! E cert că nu sunt identice!
