Bănci și Asigurări

Cine este Adriana Marinescu, cel mai discret director din BNR, unul dintre cei mai de încredere oameni ai lui Isarescu, dar care timp de 23 de ani a stat alaturi de presedintii României la toate discuţiile tensionate cu FMI, unde se decidea soarta economică a României

Dezvăluirile Adrianei Marinescu, care a stat la masa tuturor discuţiilor cu FMI: În 1990 BNR era doar o anexă a Ministerului de Finanţe, nu avea nimic, nu avea politică monetară şi valutară, nu avea supraveghere, nu avea relaţii cu celelalte bănci centrale din lume, dar în timp Mugur Isărescu a reuşit să facă din Banca Naţională o bancă centrală adevărată, care să fie un pilon de stabilitate în România

Cine este Adriana Marinescu, cel mai discret director din BNR, unul dintre cei mai de încredere oameni ai lui Isarescu, dar care timp de 23 de ani a stat alaturi de presedintii României la toate discuţiile tensionate cu FMI, unde se decidea soarta economică a României

GALERIE FOTO

Autor: Cristian Hostiuc

09.04.2021, 00:07 7469

Nu multă lume a auzit de Adriana Marinescu, cea care mai bine de 20 de ani a fost responsabilă cu relaţiile internaţionale ale BNR  şi care a participat la toate negocierile cu FMI sau organismele financiare internaţionale.

Dacă tastezi pe Google numele Adriana Ma­ri­nescu - BNR, pe pri­­ma pagină la căutare îţi apare un profil de LinkedIn foarte sumar, o de­claraţie de avere, o organigramă şi o men­ţiune că în anii 2000 a fost repre­zentantul României la FMI. La poze apare numele Adriana Mari­nescu, dar în niciuna dintre ele nu este ea, plus că acum, la căutare, Google îţi dă poza lui Adrian Marinescu, celebrul doctor din criza Covid.

Timp de 23 de ani, Adriana Marinescu a fost unul dintre cei mai discreţi directori din Banca Naţională din punct de vedere public, nu a dat declaraţii, nu a dat interviuri, dar din poziţia de director al Relaţiilor Internaţionale a participat la toate discuţiile şi negocierile cu FMI, Banca Mondială şi cu celelalte instituţii internaţionale.

De multe ori ea i-a înlocuit pe guvernatorul Mugur Isărescu şi pe vice-guvernatorul Cristian Popa în poziţiile externe de la FMI şi de la Banca Centrală Europeană.

„Din 7 acorduri cu FMI, cred că nu am participat doar la unu“, spune ea.

Mărturie stau pozele din arhiva personală, unde apare la masa discuţiilor la întâlnirile dintre reprezentanţii FMI cu preşedinţii României Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Iar acolo, la ultimele discuţii finale cu şeful statului, se luau deciziile cele mai grele, cele mai complicate.

Cum erau acele discuţii, în spatele uşilor? Au trecut 20-30 de ani de atunci, puteţi spune?! Eu zic să mai treacă încă 10 ani şi mai vorbim atunci, spune Adriana Marinescu.

Din ’90 până în 2014-2015 FMI a fost cel mai important partener de discuţii al României pe teme macroeconomice, iar în anii ’90 era cel mai mare şi aproape singurul finanţator în valută al României. Discuţiile cu FMI  erau în prim-plan, aproape toată lumea ştia cine era reprezentantul FMI la Bucureşti (spre deosebire de acum, când trebuie să cauţi pe Google să vezi cine mai e pe la FMI), iar politicile economice, începând de la cursul valutar până la măsurile de restructurare, erau tot timpul pe agenda zilei, având în vedere cât de greu se făceau reformele în România şi cât de lungă a fost tranziţia de la economia comunistă la o economie de piaţă.

În cadrul seriei „ZF - 30 de ani de sistem bancar în România”, Adriana Marinescu vorbeşte despre începuturile reconstrucţiei BNR după 1990 (nu era nimic atunci din ceea ce trebuia să fie o bancă centrală, era doar un nume), despre discuţiile cu FMI şi cum era văzută România la Washington (din 7 acorduri doar unu a fost dus până la capăt), despre momentele tensionate din anii ’90, când România nu avea valută şi BNR trebuia să facă rost de ea şi, nu în ultimul rând, despre Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, şi contribuţia lui la ceea ce este astăzi Banca Naţională.

La BNR, Adriana Marinescu a venit de la Direcţia Valutară din Ministerul Finanţelor, după un telefon primit de la Mugur Isărescu, proaspăt numit guvernator în toamna lui 1990.

„Alături de Lia Tase, lucram la Direcţia Valutară din Ministerul Finanţelor, unde eram şef de birou şi răspundeam de relaţiile cu instituţiile financiare internaţionale – Banca Mondială, FMI, Unctad. Aveam sediul în BNR, în clădirea din Doamnei, iar guvernatorul ne-a spus să venim la Banca Naţională pentru a face o bancă centrală aşa cum erau băncile centrale din Occident. Noi îl ştiam pe guvernator de la Institutul de Economie Mondială, pentru că mai venea pe la noi să caute literatură străină de specialitate (World Economic Outlook), studia despre cursurile valutare, iar noi eram singurul loc unde mai aveam contact cu  reviste din afară, pentru că eram singura instituţie de legătură cu FMI şi Banca Mondială.”

Înainte de 1990, Banca Naţională era doar o anexă a Ministerului de Finanţe, emitea doar bani, dădea credite comerciale unor întreprinderi pe baza deciziei partidului, dar nu avea operaţiuni externe în valută, nu avea relaţii cu băncile internaţionale, nu avea supraveghere, nu avea politică monetară şi valutară (toate operaţiunile valutare ale României se făceau prin BRCE).

Relaţiile externe erau îngheţate de prin 1986-1987, când am început să plătim anticipat datoria extenă, iar practic România şi Banca Naţională erau şterse de pe pieţele financiare internaţionale şi din relaţiile cu băncile comerciale, spune Adriana Marinescu. România a fost singura ţară membră FMI care îşi plătise anticipat datoria, operaţiune care însă ne închisese multe uşi la băncile internaţionale, spune ea. Plata anticipată a datoriei extene a fost o greşeală? Da a fost o mare greşeală. Ironic, societatea românească continuă să creadă că plata datoriei externe de către Ceauşescu a fost o mare realizare. În anii ’80 nu s-au mai făcut importuri, economia intrase într-un blocaj, iar relaţiile externe cu Occidentul se diminuaseră, deşi România fusese singura ţară din blocul comunist care arătase o deschidere către Occident, la începutul anilor ’70, chiar împotriva opiniei Uniunii Sovietice.

În ’90, mai mult decât atât, jumătate din clădirea Băncii Naţionale era ocupată de Ministerul Finanţelor, iar o bună parte din angajaţi lucra acolo, inclusiv noi.

Când s-a făcut despărţirea de zona comercială din BNR, care a stat la baza formării BCR, două treimi dintre salariaţii BNR de atunci au plecat la noua bancă, aşa că noi trebuia să ne descurcăm cu cei care au rămas, spune ea.

Dar Ministerul Finanţelor nu voia să plece din clădirea BNR şi a durat 2 ani până când s-a întâmplat acest lucru.

Între Ministerul Finanţelor, care stătea în Doamnei, şi Banca Naţională, care era în Lipscani, era efectiv un zid la parterul BNR, noi îi spuneam zidul Berlinului pentru că nu puteam trece dintr-o parte în alta şi trebuia să ieşim afară, să înconjurăm clădirea, dacă voiam să mergem la guvernator, menţionează Adriana Marinescu. De-abia în primăvara lui 1992, într-o noapte, a căzut zidul Berlinului.

Guvernatorul m-a numit director adjunct la Operaţiunile Valutare, pentru ca apoi să fiu director al Direcţiei de Relaţii cu Străinătatea din BNR, a spus Adriana Marinescu.

Isărescu a fost numit guvernatorul BNR în toamna lui 1990 de către premierul Petre Roman, iar înainte fusese la Washington, la Ambasada României, având misiunea de a relua relaţiile cu FMI, cu Banca Mondială, singurele instituţii care ne puteau finanţa atunci.

În decembrie 1990 a venit la Bucureşti prima misiune a FMI, cu primul reprezentant, Mohsin Khan, un oficial de origine pakistaneză care ulterior avea să ajungă director al Institutului FMI.

Primul acord cu FMI a venit destul de repede, a fost un acord clasic stand-by cu câteva criterii care trebuia îndeplinite, iar la începutul lui ’91 deja aveam nevoie de bani pentru plăţile externe, pentru că valuta lăsată de Ceauşescu în rezerva valutară (2 miliarde de dolari),  gestionată până atunci de BRCE, se consumase imediat şi nu mai erau bani pentru importurile esenţiale. Aveam o listă de urgenţă cu 11 produse esenţiale pe care trebuia să le plătim – produse petroliere, zahăr, ulei etc. –, care reprezentau 80% din comerţul exterior.

Problema era că FMI nu putea elibera banii de pe-o zi pe alta, acordul trebuia să fie trecut prin boardul Fondului şi dura cel puţin o lună, plus că o parte din bani, aproape 1 miliard de dolari, trebuia să vină de la grupul G24, al ţărilor dezvoltate, iar acolo împrumutul trebuia să treacă prin parlamentul ţărilor respective. Iniţial, noi estimaserăm că va dura 3 luni până să obţinem toate aceste aprobări, dar a durat un an şi jumătate până să vină banii de la G24.

Aşa că ne trebuia un „bridge loan“ pe o lună  până să vină banii de la Fond, de vreo 400 de milioane de dolari, cât era prima tranşă de la FMI, ca să plătim importurile.

1991 - Mugur Isărescu în sala de consiliu de administraţie alături de Mohsin Khan, primul negociator al FMI în relaţia cu România. Adriana Marinescu (lânga Mugur Isărescu)

1991 - Mugur Isărescu în sala de consiliu de administraţie alături de Mohsin Khan, primul negociator al FMI în relaţia cu România. Adriana Marinescu (lânga Mugur Isărescu)

Problema era că BNR nu avea relaţii externe, aşa că nu avea de unde să ia bani până venea tranşa de la Fond. În final, guvernatorul Mugur Isărescu a găsit soluţia să luăm bani de la BRI – Banca Reglementelor Internaţionale (banca băncilor centrale), unde eram membri. 60% din bani veneau de la băncile centrale şi 40% de la Fed New York. Problema era că BNR nu avea relaţii de corespondent cu Fed New York, ele se întrerupseseră după venirea comunismului, numai BRCE avea, dar ne-au lăsat baltă, au plecat acasă. Aşa că trebuia să deschidem peste noapte aceste conturi de corespondent fără de care nu puteau să intre banii.

Şi cei de la Fed aveau o procedură de aprobare şi verificare, şi ţin minte că am rămas eu şi guvernatorul Isărescu peste noapte la BNR, alături de fata de la telex, ca să semnăm actele şi să dăm specimenele de semnătură. La ora 1 noaptea am primit răspunsul de la Fed, iar spre dimineaţă au intrat banii, menţionează ea.

În primul accord cu FMI nu am luat ultima tranşă, pentru că guvernul de atunci a făcut o compensare globală a datoriilor întreprinderilor de stat, ceea ce a majorat deficitul bugetar, care era un criteriu de îndeplinit.

În ’91, BNR încerca să refacă legăturile externe cu băncile centrale din lume şi să reprezinte România în faţa investitorilor, alături de guvern. Dar în septembrie 1991 au venit minerii, ceea ce a dat totul peste cap.

Pe mine mă trimisese guvernatorul la o conferinţă la Viena alături de Mişu Negriţoiu, care era preşedintele Agenţiei Române de Investiţii, ca să prezentăm România în faţa unor investitori străini, să spunem ce vrem să facem ca să vină la noi. Dar înainte să apucăm să ne prezentăm, pe ecrane au apărut imaginile cu minerii care au invadat guvernul, aşa că totul a căzut, nu am mai putut să facem nicio prezentare, spune ea.

1992-1994. Premierul Nicolae Văcăroiu faţă în faţă cu reprezentantul FMI Max Watson

1992-1994. Premierul Nicolae Văcăroiu faţă în faţă cu  reprezentantul FMI Max Watson

Tot atunci, la Bucureşti, BNR se pregătea pentru o convertibilitate limitată a leului, avea un plan pentru realizarea acestui lucru, era discutat cu FMI dar, la fel, totul a căzut după ce au venit minerii.

Sub umbrela experţilor FMI, dar şi a unor experţi aduşi din câteva bănci centrale, BNR a început să-şi creeze departamente specializate, specifice unei bănci centrale. Banca Franţei acorda asistenţă în privinţa politici monetare, Banca Olandei se ocupa de supraveghere, iar Banca Belgiei de operaţiunile de piaţă.

Adriana Marinescu îşi aminteşte cum Steven van Groningen, actualul preşedinte al Raiffeisen Bank România, venise la Bucureşti ca expert în dezvoltarea băncii centrale.

În acelaşi timp, Mugur Isărescu ne trimitea la cursuri de pregătire în afară, pentru a învăţa cât mai repede ce face o bancă centrală şi cum trebuie să acţioneze.

Când a venit în România, FMI nu ştia ce găseşte aici, pentru că economia era închisă, iar ţările foste comuniste erau prizonierele unei economii centralizate atât intern, cât şi în cadrul CAER, modelul economic impus de Uniunea Sovietică.

1997 - Emil Constantinescu, preşedintele României, discutând cu Poul Thomson, negociatorul FMI pentru România. Thomson va ajunge peste ani directorul FMI pentru Europa şi cel care a fost responsabil de planul de salvare a Greciei din 2010

1997 -  Emil Constantinescu, preşedintele României, discutând cu Poul Thomson, negociatorul FMI pentru România. Thomson va ajunge peste ani directorul FMI pentru Europa şi cel care a fost responsabil de planul de salvare a Greciei din 2010

Noi am învăţat foarte mult de la FMI, dar pot să spun că şi Fondul a învăţat de la noi, spune Adriana Marinescu.

Pentru ţările foste comuniste care aveau nevoi specifice, cu care fondul nu se mai întâlnise, s-a creat  o facilitate specială de împrumut.

De-a lungul anilor, din 7 acorduri cu FMI, România a dus la capăt unul singur, în 2001-2004, pe vremea lui Adrian Năstase, şi când ministrul finanţelor fusese Mihai Tănăsescu.

De ce am eşuat în toate celelalte acorduri? Începeam bine, politica monetară şi valutară, care era în responsabilitatea BNR, făcea primii paşi, îndeplinea criteriile, dar când se ajungea la politica structurală, la politica fiscală şi politica bugetară, la restructurarea întreprinderilor de stat, lucrurile mergeau mult mai greu.

Guvernele promiteau mult, supraestimau veniturile pe care le vor încasa, iar la restructurarea întreprinderilor se făceau liste întregi, care niciodată nu mergeau până la capăt, menţionează Adriana Marinescu.

Să ştiţi că FMI era foarte flexibil, în ciuda percepţiei, ne-a acordat foarte multe păsuiri, înţelegea foarte bine situaţia, dar pentru că tot promiteam, dar nu îndeplineam, România a ajuns să aibă „lack of confidence“ la FMI, menţionează ea.

1997 - discuţie între Poul Thomson şi Ion Diaconescu, liderul PNŢCD, care a format guvernul CDR după alegerile din 1996

1997 - discuţie între Poul Thomson şi Ion Diaconescu, liderul PNŢCD, care a format guvernul CDR după alegerile din 1996

Era România o oaie neagră? Nu, deloc. Eram priviţi chiar bine, pentru că până la urmă toate ţările aveau probleme, inclusiv Statele Unite sau Franţa, ca să dau un exemplu. Discuţiile în boardul FMI erau extrem de profesioniste şi dure, chiar cu ţările mari (articolul 4), chiar dacă aceste ţări nu aveau nevoie de finanţare, precizează ea.

În timp, guvernatorul Isărescu, pentru că era un foarte bun comunicator, a reuşit să-şi creeze relaţii la FMI, ceea ce a ajutat foarte mult România în negocierile privind acordurile de împrumut.

Adriana Marinescu îşi aminteşte că la începutul anilor ’90, când erau foarte multe greve şi mişcări sindicale, echipele de la FMI intrau în guvern prin spate.

Să ştiţi că erau obişnuiţi cu astfel lucruri din alte ţări, cum ar fi cele din America de Sud, nu se speriau, menţionează ea.

Când veneau la Bucureşti, echipele FMI săteau la Inercontinental şi când coborau să vină la BNR se intersectau cu cei care făceau schimb valutar în faţa hotelului, şi aşa aflau cât este cursul de schimb real.

Până în 1997, când BNR a avut o operaţiune de „overshooting”, atunci când a lăsat cursul liber să se aşeze unde decide piaţa, cursul era controlat, pentru că guvernul PDSR voia acest lucru. Şi atunci, un curs era în stradă, în piaţă, mult mai mare, aproape de realitate, şi altul era cel pe care îl afişa BNR.

Anii ’90 au fost extrem de complicaţi pentru România, deschiderea către economia de piaţă a fost foarte dificilă, echilibrele macro erau tot timpul sub semnul întrebării, inflaţia era de 300%, iar cursul valutar leu/dolar creştea într-o zi cât a crescut acum într-un deceniu.

Societatea era obosită, nemulţumită, iar mulţi credeau că această cădere a comunismului din ’90 nu a adus nimic bun.

La începutul anilor ’90 credeam că tranziţia va fi mult mai rapidă, dar din păcate a fost mult mai lungă, cu toţii a trebuit să-i dăm dreptate lui Brucan, deşi la început l-am criticat pentru ceea ce a spus, a menţionat Adriana Marinescu.

Această tranziţie lungă a dus şi la plecarea a 4 milioane de români din ţară. Oricum ar fi plecat, nu cred că puteam să-i oprim, menţionează ea (chiar cei doi copii ai Adrianei Marinescu au plecat la studii în străinătate şi nu s-au mai întors în ţară).

Poate că dacă tranziţia ar fi fost mai rapidă, ar fi ajutat mai mult mediul economic, mediul de business.

Adriana Marinescu spune că FMI a încercat tot timpul să susţină România pentru că era în interesul ei, iar pentru reprezentaţii care veneau la Bucureşti putea să fie o rampă de lansare pentru funcţii superioare.

La FMI, România făcea parte dintr-o constituentă (divizie) condusă de Olanda, care ne-a susţinut foarte mult. Olandezii erau foarte bine văzuţi în boardul FMI, ceea ce ne-a ajutat.

Noi eram văzuţi ca oameni inteligenţi, foarte muncitori şi mulţi se întrebau de ce durează tranziţia atât de mult, de ce reformele se fac atât de greu.

Deschiderea economiei, care a venit după schimbarea politică din 1996, când a venit un nou preşedinte - Emil Constantinescu - şi un nou guvern, a dus la îmbunătăţirea situaţiei macroeconomice după 2000, în ţară a început să intre valută, iar necesarul de finanţare şi de ajutor de la FMI pentru balanţa de plăţi, pentru rezervele valutare ale BNR, a scăzut treptat până în criza din 2008/2009, când România s-a trezit, peste noapte, că nu mai are valută, pentru că banii privaţi se retrăseseră, ceea ce, în final, a dus la celebrul împrumut de la FMI, Banca Mondială, BERD şi Comisia Europeană, de 20 de miliarde de euro.

Cum a reuşit guvernatorul să facă din BNR polul de stabilitate macroeconomică şi să evite schimbările şi turbulenţele din celelalte instituţii publice?

Guvernatorul a fost şi este un foarte bun comunicator, la începutul anilor ’90 a avut viziune, a ştiut ce vrea să facă din banca centrală şi unde să ajungă, a adus o echipă tânără şi a avut încredere în ea, tot timpul a fost preocupat să învăţăm ce înseamnă o bancă centrală, aşa că ne-a trimis tot timpul la alte bănci centrale la cursuri, menţionează Adriana Marinescu.

A avut un program bazat pe 3 puncte – dezvoltarea băncii centrale, dezvoltarea sistemului bancar, unde a adus mulţi consultanţi din afară şi, nu în ultimul rând, a avut tot timpul proiecte de educaţie financiară, începând cu crearea Institutului Bancar.

De-a lungul timpului, Mugur Isărescu şi-a construit relaţii excelente cu FMI, cu celelalte organisme financiare internaţionale, cu băncile centrale, ceea ce a fost de folos Băncii Naţionale, şi implicit României, de-a lungul anilor. A ştiut să se înconjoare de oameni buni, a avut viceguvernatori profesionişti şi a reuşit să creeze echipe care să dezvolte Banca Naţională şi să o aducă în poziţia în care este astăzi.

În 2013 Adriana Marinescu s-a pensionat, priveşte acum lucrurile cu detaşare acum, când mai importante sunt Uniunea Europeană şi Banca Centrală Europeană decât FMI.

AFACERI DE LA ZERO