Extremismul şi populismul, ajunse la niveluri de neconceput înainte de marea criză, nu reprezintă un pericol mortal pentru democraţiile vestice, ci un dificil test de stres, crede Edward Luce, editorialist la Financial Times. Nimic de acum nu se compară cu ce se întâmpla în Germania nazistă sau cu penuriile grozave din timpul Marii Depresiuni, însă din acele vremuri vin avertismente pe care ar fi nebunesc să le ignori, scrie Luce. Pe ambele maluri ale Atlanticului oamenii şi-au pierdut încrederea în instituţiile statului. Îşi pierd, de asemenea, încrederea în vecini. Cooperarea este slabă şi graniţele deschise sunt în pericol. Nu este sigur că miezul va rezista şi nici dacă ar trebui să reziste. Cea mai vicleană tendinţă este dispariţia optimismului în ceea ce priveşte viitorul. Contrar la ce se crede, cea mai mare parte a pesimismului precede colapsul financiar din 2008. În punctul de vârf al ultimei bule imobiliare, în 2005, Alan Greenspan, pe atunci preşedintele Rezervei Federale americane, a spus că societatea nu mai poate tolera situaţia în care cea mai mare parte a oamenilor se confruntă cu declinul standardelor de viaţă. „Aceasta nu este genul de situaţie pe care societatea democratică - o societate capitalistă democratică - o poate accepta fără împotrivire”, a spus el. SUA treceau printr-o perioadă prelungită de scădere a venitului median, un indicator al bunăstării populaţiei. Pentru cei mai mulţi americani şi europeni situaţia este acum mai gri decât era atunci. Venitul median este mai jos acum decât era atunci când Greenspan şi-a emis avertismentele. Mulţi, atât în Europa cât şi în SUA, cred că le va fi şi mai rău urmaşilor lor. S-ar putea să aibă dreptate. Economiştii se întreabă dacă nu cumva declinul accentuat al creşterii productivităţii din ultimii 15 ani este rezultatul greşelilor de măsurare. Sondajele sugerează că nu este nimic în neregulă cu instrumentul de măsură. Oamenii pur şi simplu se simt mai săraci, iar aceasta contează în politică.
În cartea sa „Ascensiunea şi căderea creşterii americane”, Robert Gordon spune că saltul de un secol al productivităţii început în 1870 nu mai poate fi repetat. Chiar dacă se va dovedi că Gordon nu are dreptate, va avea societatea răbdarea să astepte până atunci? A doua tendinţă tulburătoare este senzaţia tot mai acută de nedreptate, senzaţia că elita este din ce în ce mai hrăpăreaţă. Specialiştii evocă „Marea curbă a lui Gatsby”, creşterea masivă a inegalităţii din anii 1920, de dinainte de marele crah de pe Wall Street. Cifrele de acum sunt înfricoşător de similare cu cele de atunci. Partea din avuţia naţională care le revine celor ce muncesc scade continuu. În pofida revenirii economiei americane, 2015 a fost anul cu cea mai accentuată creştere a inegalităţii salariale din SUA de după Marea Recesiune.
Probabilitatea medie de urcare pe scara venitului nu este acum mai mare decât era atunci când preşedintele Barack Obama şi-a preluat funcţia. A treia tendinţă îngrijorătoare este ascensiunea culturii nihilismului. Când oamenii cred că îngrijorările le sunt ingnorate sau, mai rău, le sunt minimalizate, reacţioneză. Nici iadul n-a vazut o furie mai mare cum este cea a unui electorat frustrat. Este uşor să faci glume pe seama unor personaje precum Donald Trump şi liderul partidului Laburist din Marea Britanie Jeremy Corbyn. Ei sunt surse inepuizabile de gafe şi cu toate acestea au succes la electorat, iar acest lucru nu poate fi ignorat. Ciudat nu este că astfel de politicieni îşi găsesc lejer audienţă, ci că nu au devenit celebri mai devreme. Şi ei nu vor dispărea peste noapte.
Trump promite că va aduce un leadership puternic şi că „va câştiga în stil mare”, în timp ce Hillary Clinton promite că va cizela ce a construit Obama în mandatele sale. Trump spune că va schimba cu totul regulile jocului.
Ceea ce reverberează din anii 1930 este declinul ordinii mondiale. Într-un interviu pentru The Atlantic, Obama s-a plâns despre „rebelii” din rândul aliaţilor Americii. David Cameron al Marii Britanii este unul dintre ei. Obama şi-a exprimat, de asemenea, desconsiderarea faţă de obsesia establishment-ului american cu „credibilitatea” ca măsură a puterii Americii şi cu forţa ca soluţie perpetuă.
Cuvintele lui Obama au stârnit furie la Londra şi la Washington. Însă vorbele preşedintelui reflectă destul de bine ceea ce crede publicul american. Ceea ce a spus Obama nu este cu totul diferit faţă de ce zice Trump. Americanii nu mai vor să plătească pentru „Pax Americana”. Spre deosebire de Marea Britanie în anii 1930, SUA încă mai poartă această povară, deşi nu vrea. Neville Chamberlain, proponentul politicii de liniştire a naziştilor, a spus că pentru Cehoslovacia nu merită să moară niciun soldat britanic. Obama spune cam acelaşi lucru despre oamenii din Siria. Nu a exprimat nicio îngrijorare legat de impactul războiului din Siria asupra Europei. Valul de refugiaţi este problema Europei. Ucraina este vecinul Rusiei. Orientul Mijlociu trebuie să-şi poarte singur de grijă. Idei care nu sunt cu nimi mai presus decât cele ale lui Trump.
O astfel de idee – Brexitul – ar putea dezmembra UE chiar în vara aceasta. Îi va păsa Americii?
