În cazul Germaniei, aversiunea faţă de război căpătată de societate după Al Doilea Război Mondial este cea mai evidentă explicaţie. Cancelarul Angela Merkel vrea să câştige cel de al treilea mandat în alegerile din septembrie. Însă nu poate fi ignorat faptul că Germania, în fuga ei de energia nucleară, devine tot mai dependentă de gazele naturale importate din Rusia, cel mai puternic aliat al Siriei.
În 2011, Rusia a asigurat peste 60% din importurile de gaze naturale ale Germaniei şi 40% din consumul total de gaze, potrivit naturalgaseurope.com. Dependenţa de gazele ruseşti va creşte în următorii ani doarece după criza nucleară din Japonia din 2011, Merkel s-a angajat să închidă treptat toate reactoarele nucleare ale ţării. Până la maturarea sectorului energiei regenerabile, gazele ruseşti vor fi folosite pentru satisfacerea necesarului de energie convenţională.
Rusia acoperă, de asemenea, 25% din necesarul de cărbune caloric al Germaniei. Petrolul importat are o pondere de 93% în consumul naţional. În războiul din Libia din 2011, Berlinul a decis că ţara nu va participa la atacurile armate ale NATO. Libia este cel mai mare furnizor de petrol pentru Germania, după Rusia, iar în această lumină decizia de a sta pe tuşă este de înţeles. În acel conflict Moscova s-a opus hotărât intervenţiei armate, iar influenţa rusească asupra neutralităţii germane nu poate fi exclusă.
La fel ar putea fi în cazul Siriei. Merkel a condamnat atacurile cu arme chimice ale armatei siriene, dar rezistă presiunilor de a se alătura Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei într-un atac armat. Germania a refuzat, de asemenea, să-i înarmeze pe rebelii sirieni. Rusia a avertizat că o intervenţie militară ar avea „consecinţe catastrofale“ în regiune.
Trebuie amintit că refuzul cancelarului Gerhard Schroeder de a implica Germania în războiul din Irak din urmă cu zece ani a contribuit la victoria sa în alegerile din 2002. Rusia a condamnat atunci intervenţia aliaţilor.
Un neamţ de top la curtea ţarului Rusiei
Pentru a înţelege mai bine relaţiile ruso-germane care gravitează în jurul gazelor naturale trebuie amintit că Schroeder este acum preşedintele consiliului acţionarilor consorţiului Nord Stream, care administrează gazoductul omonim ce alimentează Germania cu gaze ruseşti. Acţionarul majoritar este grupul rus Gazprom, care deţine 51% din acţiuni. Companiile germane de gaze naturale Winthershall şi E.ON Ruhrgas controlează ambele câte 15,5% din acţiuni. Schroeder a fost angajat de Gazprom să conducă Nord Stream la câteva luni de la părăsirea funcţiei de cancelar, în 2005. Pentru servicii de consultanţă, Schroeder primeşte un milion de euro pe an de la consorţiul Nord Stream.
Gerhard Schroeder, (stânga) fostul cancelar al Germaniei, a fost recrutat de grupul rus Gazprom şi este acum preşedintele acţionarilor consorţiului Nord Stream, de la care primeşte un milion de euro pe an. Gazoductul Nord Stream transportă în Germania gaze ruseşti livrate de Gazprom.
Proiectul, de 7,4 miliarde euro, a fost inaugurat în noiembrie 2011 în Germania de Merkel în prezenţa preşedintelui rus Dmitri Medvedev. Când a primit vizita lui Vladimir Putin, pe atunci premier, cancelarul a declarat că Germania vrea ca Rusia „să fie un furnizor major de gaze naturale. Europa şi Rusia sunt parteneri strategici cu un potenţial departe de a fi epuizat“.
Nord Stream este de departe cel mai mediatizat proiect ruso-german, însă altele, care scapă titlurilor din ziare, arată că legăturile bilaterale sunt mult mai puternice. Adesea prin Gazprom Rusia a ţesut o reţea complexă de alianţe cu companii germane financiare, de energie, industriale şi de tehnologie. Cooperarea include de la fonduri offshore şi parteneriate conduse din Insulele Cayman la operaţiuni financiare mai mult sau mai puţin transparente în New York, Berlin şi Moscova. Germania este cea mai mare piaţă din UE pentru Gazprom.
Orientul Mijlociu este vital pentru siguranţa energetică a Chinei
China este a doua mare putere militară a lumii, judecând după cheltuieli, şi principalul concurent al Statelor Unite în lupta pentru influenţa globală. Orientul Mijlociu este cea mai mare sursă de petrol pentru a doua economie mondială, iar fără ţiţeiul arab creşterea Chinei s-ar împotmoli, notează agenţia Thomson Reuters. Jumătate din importurile de petrol ale Chinei din primele şapte luni au venit din regiune, principalii furnizori fiind Arabia Saudită, Iran, Irak, Oman şi Emiratele Arabe Unite, ţări cu poziţii contrare în privinţa Siriei. Dacă acest stat nu prezintă un interes deosebit, Orientul Mijlociu este o miză uriaşă pentru Beijing, iar prin protejarea stabilităţii în regiune China îşi protejează siguranţa energetică. Prin urmare, pentru China Orientul Mijlociu este o miză mai mare decât pentru alte puteri mondiale.
Generalul-maior în rezervă Luo Yuan, una dintre cele mai mediatizate figuri militare ale Chinei, a afirmat anul trecut pentru publicaţia oficială Ziarul Poporului că având de mult petrol ca miză „nu putem considera că problemele Siriei şi Iranului nu au nimic de-a face cu noi“.
Cu toate acestea, până în prezent China s-a rezumat doar la a insista că nu sprijină şi nici nu protejează regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad şi spune că s-a opus doar rezoluţiilor ONU, despre care crede că ar fi înrăutăţit criza. Şi China nici nu poate face mai mult, consideră analiştii, deoarece nu are o influenţă economică semnificativă în regiune şi nici o forţă armată testată în condiţii reale. Aviaţia face rapid progrese în tehnologia stealth, iar marina militară şi-a lansat primul portavion, dar ultimul război în care armata chineză şi-a etalat forţa a fost cel din Vietnam, iar atunci nu a impresionat. Navele de război chineze au participat la patrulele contra piraţilor de pe coasta Somaliei, dar pentru evacuarea cetăţenilor chinezi din Libia în timpul războiului din 2011 China a fost forţată să se bazeze mai ales pe transportul maritim de linie.
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.08.2013
