Îndrăzneala schemei Benghazi rezumă perfect lumea în care creşte Vitol: un mix cu mize ridicate de afaceri şi geopolitică, uneori în cele mai dificile locuri din lume.
Compania, care a raportat pentru anul trecut un profit net de 1,6 miliarde de dolari, este un uriaş ascuns al economiei globale care are de-a face în fiecare zi cu peste 6 milioane de barili de petrol, cantitate suficientă pentru a acoperi nevoile Germaniei, Franţei, Italiei şi Spaniei la un loc.
În jumătate de secol de existenţă Vitol n-a suferit nicio pierdere anuală. Profiturile au crescut de la doar 22,9 milioane de dolari în 1995 la nivelul record de 2,28 de miliarde de dolari atins în 2009, potrivit unor documente analizate de Bloomberg. La apogeu, randamentul capitalului era de 56%. O performanţă fabuloasă care-i face să pară liliputani chiar şi pe jucătorii de la Wall Street. În vremurile bune, Goldman Sachs a putut ajunge la doar 31% (în 1999).
„Vitol a devenit traderul de energie suprem”, spune Jean-François Lambert care, în calitate de şef al diviziei de materii prime a HSBC, a avut adesea de-a face cu această companie.
Vitol, care tranzacţionează aproximativ 6,5% din petrolul de pe piaţa mondială, luptă într-o arenă dificilă, unde concurează cu alţi jucători independenţi precum Glencore, Trafigura Group, Mercuria Energy Group, Gunvor Group şi Castleton Commodities International. Se luptă, de asemenea, pentru cotă de piaţă cu diviziile de trading ale coloşilor BP, Royal Dutch Shell şi Total şi, tot mai intens, cu companiile petroliere de stat ale Chinei.
Cele mai bune zile ale tranzacţiilor cu petrol sunt de domeniul trecutului. Marjele se micşorează pe măsură ce piaţa devine mai transparentă iar concurenţii se trezesc luptându-se pentru acelaşi petrol. Chiar dacă Vitol investeşte mai mult capital în active precum rafinării şi terminale, randamentele scad. Anul trecut, randamentul capitalului a fost de doar 16%.
Taylor a devenit trader de petrol din întâmplare. Cu origini scoţiene, crescut şi educat în Anglia, şi-a început cariera la Shell dintr-un motiv simplu: era plătit acolo mai bine decât în alte posturi pe care le avea în vedere. A început lucrul în 1978 şi a învăţat cu ce se mănâncă afacerile cu petrol în Singapore şi Caracas, unde a întâlnit-o pe cea care avea să îi devină soţie.
Sub ghidajul lui Taylor, Vitol a crescut cu energia unui start-up din Silicon Valley. Omul de afaceri a venit acolo în 1985 şi a preluat cea mai înaltă funcţie zece ani mai târziu, transformând compania într-unul dintre cei mai mari traderi ai lumii, ajutat de creşterea cererii pentru petrol în China şi în alte părţi din lumea emergentă. De când Taylor a preluat şefia, valoarea acţiunilor companiei a crescut cu 3.500%, de la 278 de milioane de dolari în 1996 la aproape 10 miliarde de dolari anul trecut. În aceeaşi perioadă, valoarea acţiunilor Glencore a urcat de la 1,2 miliarde de dolari la 35 de miliarde de dolari, un avans de 2.800%.
Vitol s-a născut din ambiţii mai modeste. În august 1966, doi olandezi, Henk Viëtor şi Jacques Detiger, au investit 10.000 de guldeni (circa 2.800 de dolari la acea vreme) pentru a pune pe picioare în Rotterdam o companie prin care să cupere şi să vândă produse rafinate din petrol cu barjele de-a lungul Rinului. S-au jucat cu cuvintele Viëtor şi „oil” (petrol în engleză) şi le-a ieşit Vitol. Banii erau un împrumut de la tatăl lui Viëtor pentru care trebuia plătită o dobândă de 8%. Detiger, acum în vârstă de 81 de ani, îşi aminteşte ce i-a spus tatăl lui Viëtor: „Aveţi şase luni la dispoziţie, dacă nu merge, vă scot din joc”.
Primele evidenţe financiare ale companiei arată un mic profit şi o balanţă de active şi pasive de 200.000 de guldeni, care include cele două maşini ale patronilor. Afacerea a crescut în condiţiile în care producătorii mari, care controlau contractele pe termen lung, au început să se destrame la sfârşitul anilor 1960 şi începutul deceniului ce a urmat. Traderii mici, inclusiv Vitol, au început să cumpere şi să vândă petrol pe incipienta piaţă spot.
„Era cu dus şi întors”, spune Detinger într-un interviu la Londra. El stă alături de Taylor şi-şi reaminteşte de câteva „momente foarte dificile” precum prima criză a petrolului din 1973-1974, când preţurile produselor rafinate fluctuau sălbatic. În acele vremuri, piaţa energiei încă nu cunoştea contractele futures, de opţiuni sau de swap prin care acum se acoperă riscurile care derivă din variaţia preţurilor, astfel că traderi precum Vitol se confruntau cu expuneri masive de fiecare dată când cumpărau o încărcătură: dacă piaţa era ostilă, puteau pierde tot.
Pe măsură ce afacerea a crescut, Vitol s-a extins geografic, deschizând birouri din Londra până în Elveţia şi New York. Au apărut şi tensiunile, deoarece fondatorii nu cădeau de acord asupra strategiei. În 1976, Viëtor, pe atunci CEO, a plecat, iar Detiger a preluat conducerea. Taylor era deja acolo şi se ocupa cu operaţiunile cu petrol – circa 450.000 de barili pe zi, o cantitate decentă, dar la jumătate din cea tranzacţionată de liderii industriei. Regii lumii tranzacţiilor cu petrol erau atunci Phibro, care tocmai cumpărase banca de investiţii Salomon Brothers pentru 550 de milioane de dolari, Marc Rich, înfiinţat de traderul cu acelaşi nume (căutat pentru evaziune fiscală), şi Transworld Oil, controlat de John Deuss, ajuns celebru şi controversat pentru că a făcut afaceri cu Africa de Sud în era apartheidului.
