Vitol a început să se transforme în ceea ce este astăzi în 1990, când Detiger şi alţi şapte parteneri au vândut compania pentru 100-200 de milioane de dolari (suma exactă nu a fost făcută niciodată publică) unui grup de 40 de angajaţi, printre care şi Taylor. Tranzacţia a fost finanţată de fosta bancă olandeză ABN. Traderul Ton Vonk a preluat poziţia de CEO. De atunci, niciun acţionar individual nu a controlat mai mult de 5% din companie.
Vonk a împins Vitol spre tranzacţiile cu petrol, extinzând astfel operaţiunile dincolo de produsele rafinate, şi a început să semneze aşa-numitele acorduri de procesare cu companiile de rafinare; aprovizionarea acestora cu petrol pentru a primi de la ele produse rafinate. Acele contracte au condus la ceea ce este cea mai profitabilă afacere din istoria Vitol, dar una care aproape că a adus sfârşitul companiei.
La începutul anilor 1990, Vitol îşi procesa petrolul la o rafinărie aparent blestemată dintr-un oraş numit Come by Chance din estul extrem al Canadei. Când un incendiu a adus rafinăria în faliment, în 1995, Vitol a cumpărat-o pentru 300 de milioane de dolari. După un deceniu, a vândut-o şi a obţinut un profit de un miliard de dolari. Ceea ce nu se prea ştie este că Vitol a ajuns şi ea în pragul falimentului din cauza costurilor cu modernizarea rafinăriei şi a declinului afacerilor de tranzacţionare. În 1997, profitul net a scăzut la doar 6,6 milioane de dolari, de la 60-70 de milioane de dolari în 1992-94, înainte de cumpărarea uzinei din Come by Chance. Ca investiţie, rafinăria era prea mare în raport cu mărimea companiei, spune Kho Hui Meng, şeful diviziei Vitol din Asia.
Experienţa şi-a pus amprenta asupra comportamentului companiei, conservatorismul şi supracapitalizarea Vitol frizând fanatismul. De atunci, Vitol caută parteneri, unul dintre ei fiind fondul suveran de investiţii al Abu Dhabi, când cumpără active. În prezent, compania este coproprietară a cinci rafinării.
Pentru Vitol, petrolul este doar punctul de pornire. Compania combină diferiţi combustibili pentru a acoperi nevoile specifice ale unui client, ale unei regiuni sau chiar ale unui sezon. Pentru a se asigura că are furnizori, Vitol poate ajuta cu plăţi în avans companii precum Rosneft din Rusia sau guverne cum este cel al regiunii Kurdistan din nordul Irakului.
Din cauza specificului afacerilor, compania evită publicitatea. „Când Vitol ajunge în titlurile ştirilor, aceste titluri sunt negative”, spune Oliver Classen de la ONG-ul elveţian Berne Declaration. Spre exemplu, în 1995 Vitol a plătit unui lord al războiului din Serbia un milion de dolari pentru ajutor în rezolvarea unei dispute de afaceri cu regimul lui Slobodan Milosevic. Zeljko Raznjatovic, cunoscut ca „Arkan”, a fost condamnat în 1997 de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie pentru crime împotriva umanităţii. Raznjatovic a fost asasinat în 2000.
Reputaţia companiei a primit cea mai dură lovitură în 2007, când s-a aflat că Vitol a plătit circa 13 milioane de dolari regimului lui Saddam Hussein în „suprataxe” pentru asigurarea transporturilor de petrol sub controversatul program al ONU „Petrol contra hrană” (un program blestemat să fie lovit de scandaluri). Ancheta, condusă de Paul Volcker, fostul preşedinte al Rezervei Federale americane, a expus o lume subterană plină cu plăţi ilicite, conturi bancare secrete şi diplomaţi-mercenari. În loc să plătească o amendă fără să recunoască că a făcut ceva ilegal, Vitol a pledat vinovată la Curtea Supremă a Statului New York. Alte companii, printre care Chevron, au acceptat să plătească amenzi în cazuri similare civile şi penale. Puţine au pledat vinovate. „Am ajuns la un acord pentru protejarea personalului”, explică Taylor, sugerând astfel că fără acest acord procurorii americani ar fi acuzat traderi individuali. „A fost haos”, descrie Taylor programul ONU. Dincolo de acest scandal, Vitol a mai bifat un scandal, cumpărând petrol iranian deşi Iranul era blocat de sancţiunile SUA şi ale UE, iar cazul a fost făcut public în 2012.
