În 2008 ne-am înfoiat, în Uniunea Europeană, cu un PIB vitezoman, de peste 9 la sută, cu care i-am impresionat pe partenerii noştri. În 2009, în 2010 şi în 2020, ca efect al crizelor, nu am putut evita recesiunile. Astea au fost excepţiile, în sus si în jos, în cei 23 de ani şi jumătate câţi au trecut din ianuarie 2000 şi până în prezent.
În ceilalţi ani, toţi cu creştere economică plus, am înregistrat variaţii ale PIB-ului între 2 şi 7 la sută. Două criterii - ritmul din fiecare an al creşterii economice şi sporul nominal de la un an la altul al PIB-ului - ne-au situat între ţările UE cu cele mai bune rezultate cantitative.
Nu-i rău! Dar nu-i nici bine! Pentru că nu mai contenesc nemulţumirile! Pe acest fond de incertitudine, numeroşi analişti şi segmente largi ale populaţiei reproşează că - în nivelul de trai - nu se regăsesc succesivele creşteri de PIB. În societatea românească, în jurul acestor două întrebări, se nasc dezbateri aprinse, se descarcă nervi, au loc proteste. De fapt, avem de-a face cu două stări de lucruri diferite. Fiecare cu propria sa cauză. Şi cu propriile efecte.
În primul caz, analizele riguroase - care trec dincolo de emoţii, de simple impresii, şi recurg la judecăţi raţionale - arată că creşterile cantitative ale PIB-ului se regăsesc în schimbări calitative importante la nivelul întregii noastre societăţi. Toate vizibile nu numai în calculele statisticienilor, ilustrate în comunicate publice, dar şi în realităţile din economie, din gospodăriile populaţiei, în starea serviciilor, în înfăţişarea majorităţii localităţilor.
În cel de-al doilea caz însă, în analizele ce trec dincolo de rezultatele cantitative, pentru a fi cercetată calitatea creşterii economice, rezultatele sunt diferite de cele din primul caz. Pentru că intervine un criteriu: sustenabilitatea! Criteriu ce dă serioase dureri de cap autorităţilor statului, pieţelor, companiilor din economie. Iar sustenabilitatea este dependentă de competitivitate. Avem ritmuri mai bune în planul creşterii economice decât multe alte ţări din UE, fapt ce exprimă un progres evident, dar nu reuşim încă să obţinem un nivel de calitate al valorilor adăugate care să determine un alt nivel al bunăstării.
În fiecare an, în preajma momentelor în care sunt revizuite rezultatele din economia românească şi sunt adoptate noi decizii referitoare la calificative, formatorii de opinie de la noi, cei se cred specializaţi în ce fac societăţile de rating, agită piaţa dezbaterilor. Se face mare tevatură în jurul aşteptării noilor rezultate. Iar menţinerea „perspectivei pozitive” ce însoţeste calificativul BBB negativ, de care avem parte de câţiva ani încoace, este prezentată de fiecare dată ca o… uşurare: „Bine că nu am fost retrogradaţi!”…
Ce se neglijează ? Esenţialul! Este neglijat de regulă faptul că deciziile agenţiilor de rating, care ne sunt comunicate în scrisori oficiale, vin însoţite de analize temeinice ale realităţilor noastre economice, cele din prezent, şi ale pericolelor care ne pândesc din perspectiva anilor ce vin. Sunt convins că, la nivelul autorităţilor ce reprezintă puterile statului, aceste analize sunt examinate cu atenţie. Dar mai departe, în companii economice, în universităţi, în toate structurile economiei de piaţă, se uită cineva la ele? Sunt examinate? E clar că nu!
La ce ar folosi atenţia acordată acestor documente la nivelurile de bază?... Gândită ca fapt singular – si ocazional - nu ne-ar folosi prea mult. Dacă însă, în România, ar fi ceva obişnuit ca astfel de documente să ocazioneze evenimente de anvergură, susţinute de analize solide, care să arunce lumini peste ceea ce ni se întâmplă, ca să vedem si să înţelegem mai bine, asta ar fi o dovadă că vrem, la nivelul întregii societăţi, să aparţinem acelei părţi a lumii interesate de sănătatea creşterii economice si a bunăstării. Şi dacă temele economice, în general, ar trezi un mai mare interes în societatea noastră, ca subiecte de dezbatere naţională, am putea să vedem cum creşte şi calitatea PIB-ului nostru. Şi să resimţim această schimbare în economia reală, în bugetul ţării, în gospodăriile populaţiei.
Pentru că avem nevoie, în această ţară, de fotografii neretuşate ale marilor probleme cu care se confruntă în momentul de faţă economia românească. Şi cu care se va confrunta în anii ce vin. Trecând la descifrarea acestor fotografii, în contextul unor analize aprofundate, s-ar putea contura răspunsuri la întrebări care ne ard. Şi să analizăm, să judecăm, de ce o ţară cu potenţialul României - o să repet obsesiv: a şasea din Uniunea Europeană socotind numărul de locuitori, si a zecea ca mărime a teritoriului, indicator important ce măsoară cât se întind pământurile fertile, apele, în general bogăţiile solului şi subsolului – aşadar de ce această ţară cu potenţial generos înregistrează cele mai mari deficite nu doar când numărăm spitalele moderne, dotările şcolilor, autostrăzile, ci şi când analizăm bugetul ţării ori balanţa de importuri si exporturi? Şi de ce statul, când se împrumută pe pieţele internaţionale, ca să acopere cu valută străină deficitele bugetare înregistrate, este taxat cu dobânzi mai mari decât alte ţări din zona noastră?
Apropo de deficite! Adâncimea lor constituie o problemă de competitivitate.
Aceasta este o problemă de rezolvat. Si încă repede, implicând absorbţia fondurilor europene, lângă restructurări masive ale pieţei muncii, bugetului, balanţei comerciale, sectoarelor cu deficite tehnologice. Şi creşteri de venituri bugetare fără poveri fiscale suplimentare, ceea ce înseamnă câştiguri mai mari din mai multă competitivitate a muncii si din mai multe mărfuri de calitate superioară în circulaţie.
Problemă grea, pentru că pretinde gândirea şi munca întregii societăţi. Cum ar putea să fie rezolvată dacă societatea nu o dezbate, nu o „digeră” - cuvânt tot mai mult folosit în analizele economice internaţionale - şi, în consecinţă, nu ştie ce are de făcut?! Si deci... nu face!
