În cele nouă zile bancare ce s-au scurs din 10 mai, piaţa noastră valutară îşi cultivă - ceva mai insistent decât o face în mod obişnuit - tentaţia imprevizibilului. Surprinzător, cursul de schimb nu s-a mai mişcat când în sus, când în jos, tendinţă ce - în mod normal - reflectă sănătatea pieţei valutare.
Timp de opt zile bancare una după alta, din 10 până în 19 mai, leul a parcurs un proces continuu de depreciere faţă de euro. Trecuse ceva vreme de când nu ne mai confruntaserăm cu un şir atât de lung de zile în care moneda noastră, în cursă cu moneda unică europeană, să se lase atât de mult timp condusă.
În acest şir de deprecieri una după alta, aveau să se distingă zilele de 17 şi 18 mai, în care au fost trecute două praguri ce au atras atenţia analiştilor: cel de 4 lei şi 96 de bani şi cel de 4 lei şi 97 de bani. Joi, 18 mai, când un euro a fost schimbat cu 4 lei şi 97 de bani, în piaţa dezbaterilor a fost reactivată bătătorita sintagmă “maxim istoric“. Şi nu au fost puţini analiştii care s-au grăbit să susţină că ar putea să fie trecut pragul de 5 lei pentru 1 euro.
Ca să înţelegem cum s-a ajuns la o astfel de “premieră“, în esenţă şi în detalii, nu ne va fi de ajuns analiza acestor nouă zile. Vom lărgi deci timpul de observaţie la cinci săptămâni, începând cu 18 aprilie, a treia zi de Paşte, când piaţa valutară s-a redeschis după o vacanţă de patru zile. Un euro s-a schimbat atunci cu 4,9372 lei. Iar de atunci şi până la 9 mai, fără excepţie, zilele de apreciere au alternat cu zile de depreciere. Cursul mişcându-se, până la sfârşitul lui aprilie, de la 4,92 de bani la 4,94, pentru a reveni între 2 şi 9 mai, din nou, la 4,92.
Ce a intervenit în perioada 10 - 22 mai? Pe o piaţă valutară ce a continuat să rămână stabilă, deprecierea leului, faţă de euro a fost într-adevăr continuă, dar cu valori nesemnificative, ce nu justificau în niciun fel eticheta de “maxime istorice“. Pentru că leul s-a depreciat treptat cu câte un sfert, jumătate şi trei sferturi de ban şi doar o singură dată, în 18 faţă de 17 mai, deprecierea a fost de 1 ban şi 21 de părţi de ban. În 19 mai deprecierea a revenit la câteva părţi de ban, iar ieri, 22 mai, leul s-a apreciat din nou faţă de euro.
Asta în plan intern. Relevantă este însă şi comparaţia cu pieţele valutare din regiunea noastră. Pentru că dacă în România, în aceste zile de depreciere continuă, leul a pierdut în total mai puţin de 1 la sută, au fost situaţii în care forintul şi zlotul au pierdut zilnic câte un procent. O analiză “la rece“ a celor mai recente mişcări ale monedei noastre exprimă mai degrabă un efectiv proces de armonizare. Între ce şi ce? Desigur, între cursul de schimb şi împrejurările curente - din plan intern şi din plan extern. Fie însă că s-a apreciat, fie că s-a depreciat, nesemnificativ şi într-un sens şi în celălalt, niciun moment cursul leu-euro nu şi-a părăsit rolul de stâlp de echilibru al economiei naţionale. Iar această stabilitate o datorăm şi istoriei de 32 de ani câţi au trecut din 18 februarie 1991 şi până azi, de când a fost reclădită piaţa noastră valutară.
O vreme, imediat după decembrie ’89, ochii noştri au privit numai spre dolari. Mai întâi, societatea românească a operat cu două feluri de dolari: unul „ieftin“ şi altul „scump“. Dolarul ieftin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile aşa-numite esenţiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de bază) beneficiau de dolari de 60 de lei. Dolarul scump, ce se tot scumpea, circula pe o piaţă socotită periferică. Dar liberă! Importurile de bunuri de consum se făceau la preţul de piaţă al dolarului. Şi tot la preţ de piaţă erau procuraţi dolarii de care avea nevoie populaţia, fie pentru călătorii în străinătate sau diferite mici afaceri, fie pentru a-şi preschimba leii într-o valută sigură.
Treptat, au fost făcuţi paşi noi. Mai întâi a avansat liberalizarea cursului valutar. După care a urmat convertibilitatea de cont curent a leului. A fost deschisă piaţa. A început să vină capital. Banca Naţională şi-a făcut rezervă cumpărând valută de pe piaţa internă şi nu din împrumuturi externe. La început dolari, pe urmă euro. Treptat, s-a ajuns la un proces de însănătoşire a monedei naţionale. A fost desăvârşită convertibilitatea de cont curent a leului, am intrat în UE, economia a luat avânt. PIB-ul a crescut ani la rând. Inflaţia a fost adusă sub control, chiar dacă, în comparaţie cu alte ţări, continua să fie mare. Multe lucruri începuseră să se schimbe în bine.
În toamna lui 2008 s-a rupt însă filmul. Criza globală a redus fluxul de bani. Băncile au încetinit creditarea. Creşterea economică şi-a redus viteza. Dar reformele au continuat. Banca Naţională calcula, în fiecare zi, cursul leului pe piaţa valutară. Curs ce reprezenta o medie a nivelurilor la care se făceau tranzacţiile între bănci şi clienţii lor. Cursul dobândise totodată si valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, având rolul de a ajuta economia, autorităţile statului, media şi populaţia să cunoască starea pieţei valutare.
Politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Fără îndoială că Banca Naţională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la convertibilitatea leului, a întâmpinat multe dificultăţi. De nenumărate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piaţă. Nu din cauză că „ar fi fost tipăriţi prea mulţi bani“, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost în exces, ci puterea economiei reale de a-i atrage, pentru a-i folosi în afaceri şi investiţii, a fost prea mică.
Dar necazurile nu s-au oprit aici. Leul, în perioade îndelungate, a manifestat brusc tendinţe de depreciere, provocând nervozitate în societate. Căderile monedei naţionale nu exprimau însă, neapărat, dereglări în activitatea internă a economiei. Tot aşa cum momentele de apreciere a leului, pe piaţa valutară, nu erau numaidecât semnalul unei însănătoşiri economice. Desigur, pe termen scurt, era raportul între cererea şi oferta de valută. Raport, de multe ori, catalizat de factori emoţionali. Ca, de altfel, şi azi!
