Analizând legăturile dintre muncă şi capital în România, interpretând cifre - oficiale sau pe cele obţinute prin calcule proprii - profesorul Florin Georgescu a făcut istorie; a întreprins cercetări privind procesele de formare a capitalului, fază cu fază; a descris strategii, împrejurări favorabile sau nefavorabile, certitudini sau incertitudini, şanse, riscuri sau vulnerabilităţi specifice societăţii noastre, de la cele dintâi privatizări şi până la starea capitalului în prezent, tratând într-o manieră absolut inedită interferenţa capitalului negativ în multe dintre firmele româneşti. Cunoştinţele şi experienţa acumulate în cadrul corpului profesoral al ASE sau ca parlamentar, ca ministru de finanţe şi ca prim-viceguvernator al Băncii Naţionale, au fost, desigur, un avantaj în cercetarea întreprinsă de profesorului Georgescu. Cele câteva mii de pagini, pe tema complexităţii şi productivităţii capitalului - temă rar abordată în literatura economica românească, au fost publicate de Editura Academiei.
Anul acesta este prezent în librării cu o nouă carte: „Avuţia Naţională a României”, apărută în Editura Publica; o cercetare ştiinţifică, o analiză comparativă - în premieră în România - coordonată de profesorul Florin Georgescu, cu participarea unui grup de reputaţi specialişti din Banca Naţională şi de la Institutul Naţional de Statistică. A rezultat o lucrare de esenţă economică - avuţia naţională fiind un indicator în primul rând economic - dublată de analize psihologice şi sociologice. Scopul - obţinerea unei imagini complexe a avuţiei societăţii româneşti, ca expresie concentrată a dezvoltării durabile, imposibil de obţinut numai prin susţinerea fluxului pe care îl definim creştere economică. Pentru că societatea are nevoie şi de un stoc, de o zestre consistentă: avuţia ţării.
Tema promisă în titlul cărţii, incitantă pentru cititorul preocupat de reflecţii economice, se converteşte în cele 200 de pagini într-o sugestivă frescă social-economică, psihologică şi culturală. Pentru că introspecţiile surprind potenţialul economic al ţării în relaţie cu standardul de viaţă al populaţiei; resursele de capital în relaţie cu cele umane şi sociale; capitalul produs - număr de clădiri, de drumuri, de autostrăzi, de poduri, de utilaje - în relaţie cu calitatea acestui capital. Toate reunite sub conceptul de avuţie naţională. Un concept ce a traversat timp, graniţe, istorii, plecând de la cum se forma cândva capitalul şi cum se împărţea venitul, între salarii, profit şi dobânzi.
Demonstraţia începe de la tradiţii. De la istorie. Multă vreme, definiţia avuţiei naţionale s-a rezumat la capitalul fizic (clădiri, utilaje) şi la cel financiar (conturi bancare, acţiuni, obligaţiuni). Fără să fi fost extinsă la factorii importanţi, cei care sporesc potenţialul economic şi calitatea vieţii, cum sunt capitalul natural, capitalul uman şi capitalul social. Avuţiei naţionale i se răpea astfel şansa de a contribui într-o mult mai mare măsură la creşterea bunăstării - scopul oricărei societăţi.
În carte este subliniat apăsat că ţările care, astăzi, acordă o importanţă deosebită calităţii vieţii, sunt atente la complexitatea capitalurilor. Şi la cum se formează acestea. Pentru că diferenţele sunt mari. Capitalul fizic şi cel financiar se formează prin acumulare. Capitalul natural (resurse comerciabile: păduri, terenuri agricole, zăcăminte minerale, ape) se formează în cea mai mare parte prin lucrarea naturii, determinante pentru valorificarea lui fiind strategiile de exploatare şi tehnologiile. Capitalul uman se formează prin educaţie. Iar cel social (drepturi, legi, norme de comportament, angajament civic) este rezultatul unei acţiuni concertate constând în educaţie, deprinderi, legi înţelepte, instituţii puternice. Eşecul în oricare din aceste planuri poate să afecteze dramatic dezvoltarea unei ţări. Tocmai din acest motiv se impun politici de dezvoltare a avuţiei - de la formare la distribuţie - care să corespundă particularităţilor fiecărui tip de capital.
Capitalul uman, bunăoară, legat de cunoştinţe, de experienţă, de moravuri, psihologii, destine, formează două treimi din avuţia totală a lumii. Cu istoria lui, nedespărţită de istoria politică, economică şi culturală. Cu creşterea şi modernizarea lui înceată şi târzie un timp, apoi cu atât de exploziva dezvoltare ce l-a reconfigurat ca factor esenţial nu doar al dezvoltării umane, ci şi al dezvoltării economico-sociale. Mărturie stă, în acest sens, însăşi devenirea României, strădania de a se scutura de inadecvare, de decalaje faţă de ţările dezvoltate, efortul de a configura o societate modelată de valori care să întoarcă decisiv roata istoriei.
Ne-am convins deseori de acest adevăr, când împrejurările ne-au fost favorabile. Când educaţia a ocupat un loc decisiv în societate, când forţa capitalului uman, şi-a dovedit puterea de a schimba istoria. Şi chiar a schimbat-o! Prin reforme adecvate, prin optimizări, punctând ţeluri şi netezind drumuri.
Printre meritele incontestabile ale cărţii, cel mai mare şi solid argumentat - în opinia mea - este acela al nominalizării reformelor neduse până la capăt. Şi care nu mai pot întârzia. Nu sunt puţine. Şi sunt extrem de importante. Atât de importante încât, dacă vom mai pierde timp, nivelul de bunăstare la care societatea românească are dreptul va continua să fie cum a fost şi până acum… o aspiraţie.
Voi numi doar două dintre aceste reforme. Prima are în vedere capitalul din afara ţării: ISD (investiţiile străine directe). Avem nevoie, în viitor, de reforme eficiente pentru a atrage acest capital în cantităţi mai mari şi în structuri dintre cele mai complexe. Este justificat un astfel de efort? În carte se dă răspunsul. Sunt citaţi analişti importanţi, care constată „plasarea eficientă a capitalului străin în economie, în companii mari şi foarte performante, creatoare de valoare adăugată brută ridicată”. Comparativ cu capitalul românesc, „disipat în firme foarte numeroase, cu performanţe modeste şi o contribuţie scăzută la VAB-ul ţării noastre”. A doua priveşte avuţia firmelor. Sector în care, cu excepţia capitalului financiar, care a crescut substanţial, capitalizarea majorităţii societăţilor comerciale din economia autohtonă se află într-o stare precară. Cauza? „refuzul acţionarilor de a-şi asuma riscul comercial prin investirea de capital”, practica cvasigeneralizată fiind împrumutul acordat… propriilor firme. S-a ajuns astfel la un paradox: „coexistenţa unui volum ridicat al creditelor acordate de acţionari societăţilor comerciale, în paralel cu înregistrarea unor situaţii de acută subcapitalizare a aceloraşi companii”.
Stare din care se poate ieşi doar… cu preţul unei reforme radicale.
