Iar „târgul” începe cu magazinele de unde ne facem cumpărăturile şi se întinde… cât e lumea de încăpătoare. Pieţele, mari sau mici, apropiate sau îndepărtate, de mărfuri, de bani, de acţiuni, de creiere, de muncă sau loisir, se subordonează relaţiilor schimbătoare cerere-ofertă, dinamicii preţurilor, poftei de consum ori de muncă, în creştere ori în scădere. Şi dacă le mai condiţionăm şi de conjuncturile economice, politice sau sociale, numărătoarea e tot mai greu de făcut.
Marea Recesiune bunăoară - cum a rămas în memoria globală criza izbucnită acum 15 ani - îl forţase pe Ben Bernanke, şeful Fed de atunci, să coboare până la zero dobânda de politică monetară. A ieftinit banii şi a evitat eroarea fundamentală din 1929-1934, când penuria de lichidităţi agravase dramatic criza interbelică. Decizia i-a adus lui Bernanke încă un mandat. Preşedintele Obama şi-a întrerupt concediul ca să-i susţină candidatura. În discursul rostit i-a lăudat curajul de a coborî atât de jos costul creditului.
Pe Jerome Powell însă, inflaţia globală izbucnită în 2021, care n-a cruţat America, l-a forţat să urce dobânda de politică monetară… ca să scumpească banii. Până unde şi cât de sus? Pâna la găsirea liniei de echilibru între calmarea inflaţiei şi evitarea recesiunii, cum a spus în repetate rânduri însuşi şeful Fed. Acum însă, când economia SUA e robustă şi nu mai are nevoie de echilibrare cu dobânda de referinţă ca să-şi susţină creşterea, a venit timpul ca Rezerva Federală să se folosească de revenirea economică pentru a menţine politica monetară la nivel restrictiv. Cât timp? „Cât nu va fi prea mult dar nici prea puţin!”… Paradoxal însă - deşi motoarele economiei americane au fost reparate şi susţin bine un PIB în creştere, iar inflaţia a coborât în acest an sub 4 la sută cu şanse ca anul viitor să ajungă sub 3 la sută, la mai puţin de un pas de ţinta Rezervei Federale - două treimi din populaţia Statelor Unite cred că ţara e în recesiune.
De partea cealaltă a Pacificului, în Asia, China luptă să evite recesiunea. După ce decenii bune a contribuit semnificativ la creşterea economică globală, a doua putere economică a lumii se confruntă acum cu mari provocări: încetinire a activităţii economice, exporturi în scădere, ameninţări cu deflaţia. Impas ce a determinat Banca Chinei să reducă dobânda pentru a stimula cererea de credite şi consumul. Dar necazurile nu s-au terminat aici, pentru că a lovit şi criza imobiliară. O bulă de tipul celei japoneze, de la cumpăna anilor 1980-1990, când guvernul nipon consumase fonduri uriaşe în investiţii cu randamente în scădere construind drumuri de care nu era nevoie. Efectul: o turbulenţă care a durat zece ani. Acum, China, cu un deficit major de locuinţe, a iniţiat un program masiv de construcţii imobiliare în care a investit fonduri uriaşe. Cum însă nu au fost corelate investiţiile cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, cu veniturile salariaţilor şi ale gospodăriilor deci, stocul de locuinţe rămase goale a crescut îngrijorător. Giganţii imobiliari sunt înglodaţi în datorii.
În schimb, în vecinătatea Chinei, în zona tigrilor asiatici, prinde cheag un ax al creşterii economice viguroase. Indonezia, Singapore, Coreea de Sud, Vietnam, Thailanda, Filipine se bucură de efectele unui triunghi al prosperităţii: intensifică fluxurile de capital, impulsionează consumul şi fac tot mai atractive pieţele locale. Şi mai e India, care aspiră să devină a treia mare putere economică a lumii înainte de 2030, lăsând în urmă Japonia şi Germania. Un corespondent de presă, britanic, nota că, azi, „cine intră în oricare dintre luxoasele cafenele din New Delhi, Jakarta sau Hanoi simte puternic în ceaşca de cafea …aroma noii explozii economice din Asia”.
În Europa, deşi abia a început toamna, Germania strănută. E semn de recesiune. Cifrele oficiale pentru cel de-al treilea trimestru nu au venit încă, iar din trimestrul patru au trecut doar trei zile, dar cinci mari institute de analiză economică au dat verdictul: cea mai puternică economie de pe continent şi-a încetinit semnificativ creşterea. Criza imobiliară a atins şi aici cote riscante, o posibilă stagflaţie pare să pândească după colţ, în timp ce Bundesbank vede stagnarea economiei în confruntare cu preţul încă ridicat al energiei, cu creşterea costului împrumuturilor bancare şi cu încetinirea activităţii economice… a partenerului comercial China.
Este însă recesiunea din Germania contagioasă? Paolo Gentiloni, comisarul pentru afaceri economice, a dat asigurări zilele trecute că dubla criză europeană - impactul geopolitic şi oboseala economiei pe întregul continent - e reală… dar că „recesiunea poate fi evitată”. În acelaşi sens, dar de pe un alt plan, şefa BCE, Christine Lagarde, a declarat public că inflaţia din zona euro, care a coborât sub 5 la sută, „va fi adusă ordonat spre ţinta de 2 la sută”. În avantajul tuturor celor care investesc şi al celor care se împrumută. În paralel, vocea FMI a avertizat: „Banca Centrală Europeană nu-şi poate permite să reducă dobânzile anul viitor”.
Concluzia ce ne interesează direct? Inflaţia, care a izbucnit acum doi ani şi nouă luni şi s-a întins pe întreaga planetă, făcându-se vinovată de 80 la sută din creşterea preţurilor ce a lovit pieţele noastre, este acum trecut. Este istorie. Lecţia învăţată? Aceea că un PIB în creştere, asociat cu o rată a inflaţiei în scădere, este cel mai bun activ social pe care poate să-l asigure o bancă centrală. Acţionând, în planul politicii monetare, în directă legătură cu datele economice interne! Ceea ce a şi făcut BNR când a decis ca, de-a lungul celor nouă luni care s-au scurs din acest an, să nu urce dobânda de referinţă. Trei au fost riscurile pe care le-a evitat: riscul de a fi fost lovită creşterea economică; riscul de a se fi produs o scumpire considerabilă a creditelor; riscul unei scăderi dezordonate a inflaţiei. Strategia BNR nu a lăsat loc nici pentru relaxări inutile şi nici pentru înăspriri exagerate.
