Un cunoscut analist economic se întreba recent, într-o emisiune TV, cum de zona euro a reuşit să încheie anul 2023 cu o rată a inflaţiei „decembrie pe decembrie“ de 2,9 la sută, în timp ce în România preţurile de consum au urcat de două ori şi jumătate mai sus, până la… indicele european de 7,0 la sută. Nu a dat însă nicio explicaţie. S-a mulţumit doar să remarce, cu nejustificată dojană, că noi am urcat… până la a doua cea mai mare inflaţie între cele 27 de ţări din Uniunea Europeană. La o distanţă apreciabilă de zona euro.
Comentariul analistului circulă acum pe internet. Aşa că mulţi dintre cei care îl citesc - ca şi mulţi dintre telespectatorii care l-au auzit în direct desigur - se opresc şi se vor opri inevitabil la cifrele invocate. Fără să aibă însă acces la datele şi la judecăţile de valoare care pun punctul pe i. Şi care probează că avem de-a face cu un paradox. Cu unul special, geometric, ce se referă la o figură plană despre a cărei formă, privită superficial, sunt formulate concluzii greşite.
În speţă: figura plană conţinând exclusiv cifre, fără explicaţii - cum este firesc să fie un tablou statistic - este „desenată“ lună de lună de EUROSTAT. Şi încărcată, pe verticală şi pe orizontală, cu valorile ce exprimă ratele inflaţiei în ţările UE. Pe două coloane: în zona euro şi în toate cele 27 de ţări membre. Cifrele privind locul pe care îl ocupă România, în acest tablou, sunt cele din comentariul care poate fi citit pe internet. Suntem pe locul 26, penultimul, ultimul lor revenindu-i Cehiei. La o privire superficială însă, aruncată pe deasupra întregului tablou, fără o analiză detaliată şi aprofundată, rămâne nedecupat esenţialul. Paradoxul, deci!
Potrivit cifrelor cunoscute în acest moment - cu o rată anualizată de numai 6,61 la sută în decembrie, cu câteva zecimi sub rata EUROSTAT - sunt şanse mari ca în acest an şi în anul viitor inflaţia să coboare semnificativ sub linia prognozată. Ca efect al reducerii preţurilor alimentelor procesate şi al declinului preţurilor produselor energetice. Fără să omitem faptul că inflaţia, care loveşte global, are şi numeroase simptome în… culori locale.
O lovitură globală, în cumpăna anilor 2023-2024, s-a făcut resimţită în planul serviciilor. S-au scumpit şi se scumpesc serviciile în multe părţi ale lumii. Iar România nu face excepţie. La noi însă…fenomenul are şi un accentuat specific local. Acela că, vreme îndelungată, serviciile au fost ferite de scumpiri mari. În cursul actualului ciclu inflaţionist, din ianuarie 2021 până în august 2023, scumpirile mărfurilor alimentare şi ale celor nealimentare, grupă în care sunt integrate şi produsele energetice, le-au devansat copios pe cele ale serviciilor. Din septembrie 2023 însă, până în decembrie, serviciile şi-au luat revanşa. Au totalizat scumpiri cât mărfurile alimentare şi nealimentare laolaltă. Ceea ce a făcut ca decelerarea puternică a preţurilor alimentelor de bază, combustibililor, electricităţii şi gazelor naturale, chiar reducerile multora dintre ele, să fie amortizate. Efectul imediat fiind locurile dezavantajoase pe care a fost plasată România - începând din septembrie anul trecut - în tabloul european al ratelor anuale ale inflaţiei. Până la penultimul loc în luna decembrie.
Realitatea o putem putem înţelege mai bine nu din ultimele trei tablouri, cu date din trimestrul al patrulea al anului trecut, ci din celelalte… 45 de tablouri pe care le-a publicat EUROSTAT din ianuarie 2020 până în septembrie 2023 inclusiv. Semnificativ, în aceste 45 de tablouri - plus în cele trei din ultimul trimestru al anului trecut - este faptul că ţările din est au înregistrat rate ale inflaţiei greu de comparat cu cele din vest. Două premise sunt aici relevante. Prima: că ratele inflaţiei din cele opt ţări grupate în flancul estic sunt corespunzătoare condiţiilor din această zonă a Europei. Diferite de cele din vest din punctele de vedere ale criteriilor economice, sociale, geografice, istorice. Şi a doua: că România, în majoritatea acestor tablouri, deţine poziţia cea mai bună din grupă, rezultat ce ar fi fost imposibil de obţinut cu o inflaţie care nu ar fi fost bine strunită prin politici monetare eficiente.
Unde începe să fie evidenţiat paradoxul? În confuzia frecventă, făcută în dezbaterile publice de la noi, între tabela de marcaj de pe un stadion de fotbal, bunăoară, şi tablourile cu ratele inflaţiei publicate de EUROSTAT. Pe un stadion de fotbal, la un meci care are două reprize, tabela de marcaj înregistrează numărul total de goluri marcate de-a lungul întregului meci. Pe când EUROSTAT dă publicităţii câte o tabelă de marcaj - reprezentând o serie de valori numerice aranjate într-o anumită ordine - pentru fiecare repriză. Pentru fiecare dintre cele 45Ă3 luni pe care le-am luat în calcul deci, cu scorul obţinut de fiecare dintre cele 27 de ţări UE, EUROSTAT a publicat câte o tabelă de marcaj. Fără ca rezultatele să fie cumulate.
Anul 2020 a fost greu şi pentru România, şi pentru zona euro. De fapt, a fost un an greu pentru întreaga Uniune Europeană. România, ce abia ieşise dintr-un ciclu inflaţionist de doi ani şi trei luni, în care fusese împinsă de o decizie rău inspirată a agenţiei de reglementare a energiei, avea o poziţie incomodă. Ocupa cel mai de sus loc din tabloul UE. Treptat a făcut schimb de locuri cu Ungaria, cu Polonia, cu Cehia, cu Slovacia, cu Bulgaria. În aprilie 2020 obţinuse deja o poziţie bună. A fost luna în care 13 ţări din UE intraseră în deflaţie, fenomen mai grav decât inflaţia, urmate de nouă ţări cu creşteri între 0,0 şi 1,5 la sută, deşi rata optimă era şi este de… 2,0 la sută. România, care forţase dezinflaţia, coborâse deja până la 2,5 la sută. În decembrie 2020 atinsese rata optimă, coborând la 2,06 la sută, scor neatins de altă ţară din UE în acel sfârşit de an.
În ianuarie 2021 a pornit tăvălugul inflaţiei. Zona euro era sub standard. A reuşit să ajungă la nivelul optim de 2,0 la sută abia în mai. Doar o lună. În iunie a coborât la 1,9 la sută iar din iulie a început să urce. Adevărul este că a ajuns la standardul de 2,0 la sută… împinsă din spate de inflaţie. Acesta a fost un alt paradox: a ajuns la rata optimă nu coborând, ci urcând. De la 2,0 a tot urcat, împinsă în continuare de inflaţie, până la
5 la sută în decembrie. În 2022, când a început războiul în Ucraina, a urcat până la 11,5 în noiembrie. Acesta a fost vârful. De aici a început să coboare. O dinamică în întregime sub standard, atipică sub multe aspecte, care nu are cum să fie un termen de comparaţie.
Relevante, pentru România, sunt doar rezultatele obţinute în flancul estic. Cu locuri onorabile din ianuarie 2021 până în decembrie 2022. În ianuarie 2023 a început să fie resimţită scumpirea alimentelor venite din import. Mărfurile alimentare au înregistrat creşteri mai sus decât au adunat împreună cele nealimentare şi serviciile. În tabloul EUROSTAT România a venit pe poziţia 19… mai jos decât Slovacia, Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania. A menţinut acest loc în februarie. A urcat apoi pe locul 20 în martie, pe care l-a păstrat până în iunie, când a urcat pe locul 23. Locul 26 i-a revenit în septembrie, când serviciile au devansat celelalte grupe din tabloul intern, impunând o altă paradigmă a dinamicii preţurilor. Care servicii? Cele de apă, canal şi salubritate, care sunt reglementate de stat, cele de îngrijire medicală şi cosmetică, transporturile aeriene, poşta, restaurantele, cafenelele şi hotelurile.
