Încă de acum 25 de ani şi jumătate, de îndată ce a început tranziţia, societatea românească a înţeles că are nevoie de mai mult PIB. Acest ţel, atins doar timp de patru ani înainte de anul 2000, părea să-şi fi aflat împlinire în anii 2004-2008, când şi o bună parte a populaţiei, şi clasa politică vedeau şi ceva roade în contul bunăstării. Se adunau bani, băncile ofereau credite, mai departe creditele şi veniturile în creştere impulsionau importurile iar oamenii consumau, consumau…
N-am avut şansa să ne bucurăm prea mult timp de boom-ul de atunci. După câţiva ani de bunăstare, în mare parte pe datorie, a venit peste noi recesiunea. La începutul anului 2009. Ne-am confruntat cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: închideri de companii, şomaj, bani mai puţini şi mai scumpi.
Să recapitulăm. Au fost doi ani de recesiune: 2009 şi 2010. Apoi, începând din 2011, creşterea plus a fost reluată. Dar plusul dobândit în 2011, în 2012 şi în 2013 era sub nivelul celui din anii 2004-2008. Abia începând din 2014, fiind forţată creşterea pe multiple planuri, a revenit nivelul PIB-ului din 2008.
O mare parte a populaţiei nu-şi ascunde însă nemulţumirea. Salariul lunar e încă prea mic. În medie, desigur. La fel şi pensiile. Pieţele încă mai gâfâie. Mai mult PIB, însemnând mai multe valori adăugate, producţii mai mari de bunuri şi servicii, n-au adus însă mai multă bunăstare.
De bună seamă, anul 2015 nu vor mai semăna cu anii 2004-2008. Importante, de aici înainte, vor fi eforturile privind vindecarea rănilor provocate de criză. Un proces îndelungat, complex şi dificil. Fapt care va cere, din partea societăţii româneşti, restructurare, de eficientizare, perfecţionare a întregii activităţi. Plus adaptarea în viteză a economiei la un sistem competitiv. Mai departe, cred că începând din 2016 ţara se va putea angaja pe două fronturi: unul pentru însănătoşirea în continuare a bugetului, prin mai multă disciplină financiară; şi altul pentru consolidarea creşterii economice. Altfel, doar tăind cheltuieli şi disponibilizând forţă de muncă, s-ar putea să fim loviţi de alte şi alte disfuncţionalităţi.
Două răni continuă încă să sângereze: salariile modeste şi pensiile situate pe treapta cea mai de jos. Ambele sunt obsesii dureroase ale societăţii noastre. Mai departe, obsesiile provoacă emoţii iar emoţiile, de cele mai multe ori, deformează percepţia şi conduc la subiectivism. Un cerc vicios.
Rostogolindu-se continuu, cercul vicios transformă efectele în cauze şi cauzele în efecte. Şi astfel, iluzia de prosperitate, născută în decembrie ’89, s-a transformat pentru o mare parte a populaţiei în deziluzie. Mai departe, deziluzia face ca încrederea născută din miturile noii istorii, cu nume fascinante cum sunt economia de piaţă, competitivitatea, libera iniţiativă, să se vadă deseori dublată de neîncredere. Pentru că au trecut prea mulţi ani fără ca visul de bunăstare să se împlinească.
Pentru ca visul chiar să se împlinească, va fi important, întâi şi întâi, să intervină semnul egal între ce se spune şi ce se face în societatea românească. Un astfel de semn ar grăbi creşterea încrederii agenţilor economici şi populaţiei în stat şi în economie. Numai aşa vom vedea intensificându-se deschiderile de afaceri, de firme, un spor de economisire, o dinamică susţinută a producţiei şi apoi a desfacerii de mărfuri, apelul frecvent la serviciile interne. Şi, desigur, mai mult consum. Pentru că dacă magazinele, staţiunile turistice, parcurile de distracţii, societăţile de servicii, în general toate gurile prin care se desfac mărfuri nu vor avea încasări şi nu vor plăti impozite, putem fi siguri că PIB-ul nostru, chiar în creştere, nu va dobândi sustenabilitatea aşteptată. Dar, mai cu seamă, numai dacă fabricile îşi vor dobândi sensul real, acela de furnizoare de bunuri pentru producţie şi pentru consum, de locuri de muncă şi de bani, şansele noastre de atenuare a efectelor crizei vor fi optime.
