Eveniment

Răzvan Botea, ZF: Cum ajungem să plătim tot noi toţi creşterile de taxe, prin inflaţie. Taxa pe cifra de afaceri a marilor companii nu înseamnă decât un lucru: guvernul şi ANAF-ul se declară învinşi de consultanţi şi contabili la propriul joc, aşa că trişează

Răzvan Botea, ZF: Cum ajungem să plătim tot noi toţi...

Autor: Răzvan Botea

06.05.2023, 11:05 1383

Nimeni, nici guvernul, oricare ar fi numele lui, mediul de business sau angajaţi, nu vrea taxe mai multe sau mai mari. Cu atât mai puţin cu anul electoral 2024 în vizor, care bate la uşă. Iată însă că situaţia bugetară o cere şi creşterea economică sau creşterea colectării, nici măcar inflaţia, nu mai sunt îndeajuns pentru a acoperi cheltuielile bugetare şi pentru a ajunge în ţinta guvernului de deficit bugetar anul acesta, dar, mai ales, anul viitor, când este extrem de important să ajungă la 3% din PIB cu deficitul bugetar. Comisia Europeană, agenţiile de rating şi pieţele financiare se uită atent la deficitul României.

Calculele din spatele uşilor închise din coaliţia de guvernare se duc pe două axe: nevoia de bani la buget şi eventualele daune electorale. Într-un taler taxe noi, în celălalt voturi pierdute.

Aşa s-a ajuns la două opţiuni principale: taxarea veniturilor mari, adică a salariilor mai mari decât al preşedintelui şi taxarea marilor businessuri. Două ciorbe reîncălzite.

Pe rând. Suprataxarea salariilor mari înseamnă, la ora actuală, nu se ştie mâine ce va însemna, un impozit de 16% pe salariile care depăşesc 25.000 de lei brut. În talerul veniturilor la buget sunt circa 700 mil. euro, conform calculelor ZF. În talerul daunelor electorale 100.000 de angajaţi, majoritatea din privat. Pentru un calcul politic nu arată rău.

Întrebarea este însă ce vor face angajatorii. Vor suporta ei creşterea de taxe sau o vor transfera în sarcina angajaţilor? Şi dacă vor suporta companiile creşterea taxării, îşi vor sacrifica profitul pe altarul bugetului de stat, sau vor transfera costul în preţuri? Un răspuns uşor de intuit.

Încă o cauză pentru creşterea preţurilor este o veste proastă pentru consumatori, dar pentru guvern e business: o dată ia bani din taxele mărite, şi a doua oară din inflaţia generată, pentru că preţurile mai mari înseamnă TVA mai mult de plătit pentru bugetul de stat. Mai mult, bonus,  inflaţia umflă şi PIB-ul şi astfel scade şi deficitul bugetar şi datoria publică raportate la PIB. Jackpot.

Aceeaşi poveste, dacă nu cumva mai bănoasă pentru buget şi mai păguboasă pentru noi restul, este supraimpozitarea companiilor mari. Daunele electorale sunt minime, în vreme ce impozitul de stat se îmbogăţeşte cam cu aceeaşi sumă ca la impozitarea salariilor mari. Cercul care urmează este acelaşi: companiile mari vor transfera costul în preţul produselor, se generează inflaţie, statul câştigă pe toate planurile, restul lumii pierde. Mai mult, companiile mari au puterea să seteze preţurile în piaţă.

În ceea ce priveşte taxarea marilor businessuri, discuţia aduce în prim plan un aspect şi mai interesant. Când ai aceeaşi cotă de impozit pe profit pentru toată lumea, iar marile companii, care fac cea mai mare parte din business, plătesc mai puţin decât micile companii, ce înseamnă?

Două variante: companiile mari nu plătesc pur şi simplu obligaţiile fiscale sau fac tot posibilul, legal, să aibă obligaţii fiscale cât mai mici. Este foarte puţin probabil să fie prima variantă, pentru că nicio companie mare nu ar risca o poprire de conturi şi îngheţarea businessului. Iată, aşadar, că marile companii, cu echipe întregi de consultanţi, contabili şi avocaţi, se pricep mai bine la optimizarea fiscală decât companiile mici, care poate nici nu îşi permit un contabil bun. Dar este soluţia să impozitezi cifra de afaceri? Nu înseamnă impozitarea cifrei de afaceri că de fapt, tu ca stat, recunoşti că pur şi simplu nu ţii pasul cu departamentele financiare ale marilor companii, aşa că eşti nevoit să trişezi?

Taxarea bogaţilor, aşa cum se vinde creşterea de taxe anunţată, este o capcană în care toţi picăm. Cei care sunt taxaţi au pârghii să paseze mai departe costurile. Ca şi consumator, când eşti la casa supermarketului, nu există negociere.