În 2016, la începutul anului, a fost lansată în spaţiul public o închipuire: că personalul băncii centrale ar avea imunitate civilă şi penală. Şi tot atunci a luat fiinţă un grup de iniţiativă, nu prea numeros dar cum se vede influent, care şi-a pus în gând să-i ia acest presupus privilegiu.
Grupul a presat şi a reuşit. Iniţiativa a devenit proiect de lege, care joi, 27 septembrie, a trecut (tacit) de Senat. Urmează Camera Deputaţilor. Bătălia se dă pentru radierea punctelor 3 şi 4 ale mult discutatului articol 25 din Legea 312/2004, care potrivit autorilor proiectului de lege ar statua un regim privilegiat pentru salariaţii BNR, instituind „un nou tip de imunitate“.
Aşa să fie? Reproduc punctul 3, pentru ca toţi cei interesaţi, parcurgându-i dispoziţiile, să-şi poată face propria lor judecată. Citez: „Membrii Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României şi personalul acesteia, însărcinat să exercite atribuţii de supraveghere prudenţială, nu răspund civil sau penal, după caz, dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste persoane, cu bună-credinţă sau fără neglijenţă, a oricărui act sau fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere prudenţială“. La punctul 4, referirea se face la cheltuielile de judecată, care sunt suportate de Banca Naţională.
Aşadar, pentru că membrii conducerii Băncii Naţionale ar avea imunitate civilă şi penală, prevederea în cauză „trebuie să dispară din cuprinsul Legii 312/2004“. Şi cum nu doar conducerea, ci „şi personalul“ ar avea imunitate, Senatul a fost motivat să accepte modificarea legii.
Numai că legea nu se referă la toţi salariaţii BNR, ci exclusiv la „cei cu atribuţii de supraveghere prudenţială“. E un privilegiu? Nicidecum! E o prevedere înţeleaptă, de sorginte europeană, menită să întărească activitatea de supraveghere.
Are deci loc un proces. Iar judecătorilor legea le cere să constate: 1) dacă fapta aflată pe rolul instanţei este legată, potrivit legii, de atribuţii de supraveghere prudenţială; 2) şi dacă speţa se referă la îndeplinirea sau la omisiunea îndeplinirii oricărui act sau fapt aflat în legătură cu aceste atribuţii de supraveghere; 3) în plus şi esenţial: dacă îndatoririle de supraveghere au fost îndeplinite „cu bună-credinţă şi fără neglijenţă“. Numai şi numai dacă s-au întrunit toate aceste cerinţe, în condiţiile legii, răspunderea civilă sau penală va fi înlăturată!
De ce o astfel de prevedere? Plec de la o ipotetică stare de fapt.
Să presupunem că supraveghetorii de la banca centrală, în urma verificărilor făcute, constată că o bancă nu mai poate fi lăsată să atragă depozite ori să mai dea credite… Sau şi una, şi alta. Pentru că ar fi pusă în pericol şi banca, şi clientela. Dacă judecătorii conchid că s-a acţionat cu rea-credinţă sau cu neglijenţă în serviciu, în condiţiile în care articolul 25 ar continua să fie în vigoare, nimic nu-i scapă de pedeapsă pe vinovaţi. Dacă însă decizia supravegherii e luată cu bună-credinţă, banca sancţionată pierde din profit şi dă în judecată supravegherea BNR, iar articolul 25 ar fi abrogat, banca ar câştiga procesul, despăgubirea ce le va fi cerută supraveghetorilor se poate ridica la sume uriaşe. Descurajant demers.
Legea actuală îi impune însă judecătorului ceea ce de fapt ar fi normal să facă, dar ar putea să nu facă fiindcă nu-i cere legea! Şi anume: 1) dacă în cursul judecăţii este constatată buna-credinţă; 2) şi este înlăturată neglijenţa; 3) nu există răspundere: nici penală şi nici civilă!
Asta-i toată „imunitatea“ de care se bucură supraveghetorii din banca centrală. Ei şi personalul de conducere chemat să ia decizii în actul de supraveghere. Şi nicidecum întregul personal.
