Lacomia este al treilea pacat capital si, dupa parerea mea, in lacomie sta explicatia principala a crizei fara precedent cu care se confrunta piata financiara mondiala.
Ca si marea criza din 1929 - 1933, aceasta s-a declansat in Statele Unite si a cuprins intreaga lume. Spre deosebire de aceasta insa, criza actuala pare sa poata fi oprita inainte de a lovi in mod dramatic economia reala.
Cred ca radacinile crizei de acum stau in castigurile ametitoare generate de piata financiara incepand din ultimul deceniu al secolului trecut. Atunci, explicatia castigurilor a stat in parte in sporul masiv de productivitate a muncii adus de tehnologia informatiilor. Nu e vorba, euforia pe care tehnologia informatiilor a adus-o cu sine a atras si rasunatoare prabusiri pe bursa, cum a fost cazul dotcomurilor. Pe ansamblu, insa, rezultatele economice au fost spectaculoase, sustinand cu performante reale castigurile de pe bursa. Cu timpul, totusi, castigurile de productivitate au inregistrat o inerenta domolire, pentru care nimeni din piata nu era pregatit. Investitorii solicitau administratorilor mentinerea daca nu chiar cresterea randamentelor investitiilor, administratorii, la randul lor, doreau sa-si mentina bonusurile ametitoare cu care erau obisnuiti, iar publicul larg era incantat de usurinta cu care obtinea credite ieftine, generand un standard de consum neacoperit de veniturile la care putea spera.
In acest mediu, in care cumpatarea era un cuvant ce iesise din dictionar, a fost gasit mijlocul care sa prelungeasca iluzia performantei. El s-a numit instrumente financiare derivative. Fara indoiala ca nu instrumentele in sine au reprezentat cauza fenomenului, asa cum Alfred Nobel nu poate fi acuzat pentru grozaviile razboaielor mondiale. Ca si in cazul dinamitei insa, instrumentele financiare derivative au fost vehiculul care a ajuns in foarte scurt timp sa aduca averi, prin "simpla" impachetare laolalta a unor active valoroase alaturi de altele care nu aveau in spate nicio substanta. Spiritul inovativ si utilizarea unui aparat matematic sofisticat, bazat in special pe teoria probabilitatilor, au dus la produse tot mai putin transparente, care insa erau acceptate de toti jucatorii datorita unei singure calitati: capacitatea lor de a genera bogatie din nimic.
Probabil ca jocul ar fi durat mult mai putin, iar balonul de sapun s-ar fi spart inainte de a atinge dimensiunile la care a ajuns, in cazul in care reglementarile - in special cele de pe piata americana - ar fi fost mai riguroase, daca nu ar fi permis decuplarea dramatica dintre valoarea activelor si baza de capital care le sustine. Sa tinem seama insa de faptul ca America privea reglementarile Basel II cu suficienta pe care ti-o da pozitia de cel mai puternic si a refuzat in mod sistematic sa le aplice. Marile case de contabilitate au trecut cu vederea faptul ca intre activele clientilor lor ocupau o pondere tot mai ridicata misterioase instrumente cu randament ridicat si risc scazut, despre care nimeni nu prea stia de fapt ce au in spate, iar agentiile de rating, la randul lor, s-au facut ca ploua.
"Imparatul e gol!" - a constatat la un moment dat cineva mai slab de inger din public - si intregul castel de nisip s-a naruit. Furtuna iscata ca din senin a maturat dupa cum se stie nume dintre cele mai grele ale industriei financiare de peste ocean, iar sume care inca nu pot fi contabilizate pana la capat au fost pulverizate. Bineinteles ca pierderile au fost impartite de toti cei care intr-un fel sau altul au avut de-a face cu piata financiara americana ori au avut afaceri cu institutii "amarate" precum Merrill Lynch sau Lehman Brothers.
Panica ce se isca in asemenea momente are aproape intotdeauna un efect mai devastator decat insasi cauza care a generat criza. De aceea, cred ca interventia autoritatilor americane, dublata de aceea concertata a bancilor centrale importante de pe mapamond, ar putea limita proportiile dezastrului si in mod special ar putea opri valul de lichidari de active produse in conditii de panica - practica ce, in sine, este de natura sa sporeasca haosul si sa intarzie revenirea la normal. Deocamdata, pietele au reactionat bine la injectia de lichiditate administrata. Doar ca dupa ce criza se va fi terminat, bancile centrale vor continua sa aiba dureri de cap, pentru a evita ca lichiditatea de azi sa se transforme in inflatia de maine.
In toata aceasta nebunie, vestea cea mai buna este ca economiile reale de pe ambele maluri ale Atlanticului au fost afectate mai putin decat ne puteam astepta. Desigur, ramane ca evolutiile viitoare sa confirme aceasta trasatura, asa cum va trebui ca analistii sa incerce sa descifreze cum de s-a produs aceasta decuplare neobisnuita dintre sectorul financiar si economia reala.
Lucrurile nu se vor opri aici. Daca vom privi la ciclurile mari ale istoriei moderne, inclin sa cred ca actuala criza marcheaza finalul deceniilor de liberalism nascut dupa prabusirea sistemului de la Bretton Woods si revenirea la reglementari mai stranse, concertate la nivel mondial, pentru a incerca evitarea repetarii situatiei de azi.
Si economia reala va suferi mutatii, care vor reverbera dinspre tarile cele mai dezvoltate catre cele in curs de dezvoltare. In acest context, simpla afirmatie ca Romania se afla intr-o oaza a linistii, in care nu se va resimti zguduirea de la nivel mondial, este in mod evident o licenta poetica cu iz preelectoral. Dar despre ce ar trebui sa faca autoritatile romane si ce fac ele in actualul context mondial voi reveni intr-un viitor articol.
- Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
