• Leu / EUR4.7231
  • Leu / GBP5.2496
  • Leu / USD4.2103
Opinii

Alina Bârgăoanu: Acum se aşteaptă răspunsul Europei. Va fi el orientat spre bănci sau spre cetăţeni?

Alina Bârgăoanu: Acum se aşteaptă răspunsul Europei. Va fi el orientat spre bănci sau spre cetăţeni?

Autor: Alina Bargaoanu

7 iul 2015 2204

Situaţia din Grecia este atât de complicată, comportă atâtea unghiuri de vedere, atâtea interpretări încât selectarea doar a unor perspective este riscantă. Îmi voi asuma acest risc şi voi discuta această situaţie din trei perspective: perspectiva istorică (”Cum s-a ajuns aici?”), perspective interpretării (”Cine este responsabil?”) şi perspectiva europeană (”Unde este Europa?”). Precizez de la bun început că analiza mea are puţin de-a face cu rezultatul referendumului, ceea ce nu înseamnă că, în plan simbolic cel puţin, respectivul rezultat nu are o mare relevanţă.

În primul rând, este important de relevat cum s-a ajuns aici. Istoria este mult mai complicată, dar, pe scurt, în octombrie 2009, noul guvern de la Atena a dezvăluit faptul că Grecia avea un deficit de 12,7% din PIB, nu de 6%, cât declarase guvernul anterior, nu de 3,7% - nivelul pe care şi-l asumase Atena în momentul în care a aderat la euro şi nici de 3% - nivelul stipulat de Pactul pentru Creştere şi Stabilitate. Până în mai 2010, am asistat la un adevărat război al declaraţiilor. Grecii au fost îndemnaţi să îşi vândă Acropole pentru a-şi putea plăti datoriile, în timp ce  ziarele greceşti au început să facă trimiteri la reparaţiile de război pe care germanii le-ar datora grecilor. Nu a trecut mult timp până când în spaţiile publice din Atena au început să apară Svastici. Tot din acea perioadă datează celebra afirmaţie a Angelei Merkel, potrivit căreia fiecare ţară, inclusiv Grecia, trebuie să se ocupe de propriile finanţe şi de salvarea propriilor bănci. Ceea ce, potrivit lui G. Soros, a crescut ameţitor costurile viitoarelor bail-out-uri şi a reprezentat primul pas în procesul de dezintegrare.

În mai 2010, a intervenit primul bail-out acordat Greciei, bail-out în legătură cu care există un cvasi-consens în rândul specialiştilor. A fost unul greşit conceput, în sensul că a interpretat o situaţie de insolvenţă ca o criză de lichidităţi; prin urmare, Greciei i s-a refuzat o restructurare şi o reducere a datoriei şi i s-au oferit lichidităţi (împrumuturi) cu care să îşi achite datoriile. Este ca şi cum unui pacient care suferă de hemoragie i se administrează în continuare perfuzii, fără o minimă preocupare de a opri mai întâi hemoragia.

Prezentarea (şi probabil înţelegerea a ceea ce se întâmpla sub ochii liderilor europeni) au evoluat astfel: ”nu avem nici o problemă la nivel european”,”grecii au o problemă (de lichidităţi) de care trebuie să se ocupe singuri”; ”grecii au nevoie de lichidităţi, iar sprijinul acordat va fi unul temporar”; ”împrumuturile acordate Greciei vor putea fi returnate dacă se aplică măsurile de austeritate şi programul de reforme prescris de Troika”. Au mai existat şi alte bail-out-uri acordate Greciei, cel mai semnificativ fiind cel din 2012, odată cu care datoria Greciei – deţinută iniţial de bănci preponderent germane şi franceze – a început să fie deţinută, în proporţie de 80% de instituţii europene (BCE şi vehicule financiare ale guvernelor din zona euro) şi de FMI.

După cum ştim, în luna iulie, premierul Tsipras a denunţat condiţiile impuse de creditori, a anunţat referendum-ul prin care îi chema pe greci să se pronunţe asupra acestor condiţii. Banca Centrală Europeană a îngheţat programul de Asistenţă de Urgenţă cu Lichidităţi (Emergency Liquidity Assistance), programul prin care Banca Centrală a Greciei era alimentată cu lichidităţi. Suma asupra căreia ”nu s-au înţeles” guvernul Greciei şi Troika este de aproximativ 7,3 miliarde de euro. Poate e vorba de mai mult. Poate suma e de două ori, de trei ori mai mare. Pentru a pune lucrurile în perspectivă, prin programul de relansare cantitativă, Banca Centrală Europeană şi-a propus să cumpere obligaţiuni guvernamentale în valoare de 60 de miliarde de euro în fiecare lună. Cu alte cuvinte, după cum releva analistul economic Andrew Watt, suma care ar fi fost necesară pentru a asigura stabilitatea Greciei şi crearea unor minime condiţii pentru revenirea sa economică este cheltuită de către BCE la fiecare 10 zile. Iar cele 20 de miliarde de euro (valoarea aproape triplată a sumei necesare Greciei) reprezintă mai puţin de 2% din valoarea programului de relansare cantitativă pe perioada celor 18 luni. Unde e calculul, şi mă refer aici la cel strict financiar? Merită ca zona euro să se confrunte cu un adevărat cutremur, chiar cu o posibilă destrămare, ca urmare a Grexit-ului, în condiţiile în care costurile pentru a evita Grexit-ul ar fi de sub 2% din ceea ce zona euro oricum a hotărât să cheltuie tocmai pentru a continua să existe?

A doua perspectivă este cea a interpretării. Aşa cum am spus deja, informaţiile cu privire la deficitul şi la datoria Greciei, precum şi reticenţa iniţială a liderilor europeni de a salva această ţară au declanşat un adevărat război al declaraţiilor: leneşii de greci cheltuie la soare banii nemţilor, nemţii se comportă precum naziştii; cu generalizările de rigoare, avem de-a face cu “nordul sârguincios” opus ”sudului leneş”, „nordul oprimant” opus ”sudului victimă”. Ceea ce îngrijorează este banalitatea acestor acuzaţii, lejeritatea lor. E alarmantă lejeritatea cu care vorbim despre dihotomia dintre ţări creditoare şi ţări debitoare, dihotomie care are şi un substrat geografic. Ca şi cum acumularea de datorii sau acumularea de surplus ar reflecta trăsături naţionale, ar fi o chestiune de cultură, de identitate naţională. Poate chiar de rasă? Nu mai e decât un pas. În plus, dihotomia ţări creditoare - ţări debitoare nu mai lasă loc nici unei discuţii privind răspunderea creditorilor privaţi, cei care, iniţial, au împrumutat, în mod atât de lejer Grecia şi, în general, Sudul.

Referendum-ul din Grecia a fost doar parţial o bătălie pentru resurse – cine cât recuperează, cine cât nu plăteşte etc. A fost mai degrabă o bătălie pentru interpretare: ce politici funcţionează şi cine este responsabil. Referitor la politici, este vorba depre confruntarea dintre  politicile de austeritate (cele care se pliază pe interesele creditorilor, preocupate fiind doar de recuperarea împrumutului) şi politicile care stimulează creşterea (cele care, pe lângă recuperarea banilor, ar oferi şi şansa relansării, inclusiv în plan social). Iar întrebarea ”Cine e responsabil pentru un eventual Grexit?” nu este decât un adagio la o întrebare mai veche – ”Cine e responsabil pentru criza euro?”. Dacă ne referim doar la referendum-ul din Grecia, extremele interpretării sunt mai vizibile: grecii vs. Troika, poate greci vs. nemţi. Dacă ne referim la criza euro, avem de-a face cu un conflict mai vechi şi mai amplu: între adepţii integrării şi aşa-numiţii market Europeans, europenii de piaţă sau, în traducere liberă, cei care văd în Uniunea Europeană doar o imensă piaţă.

În cazul în care conflictul definitoriu pentru UE ar fi câştigat de „market Europeans”, s-ar compromite întregul proiect de a restabili rolul  pe care îl deţine reglementarea politică în raport cu „pieţele şfinanciareţ dezlănţuite” (termenul îi aparţine filosofului german J. Habermas). Ceea ce ar conduce la un reviriment, inclusiv în plan intelectual, al fundamentalismului de piaţă, după cum se exprima J. Stiglitz, al credinţei oarbe că pieţele se auto-reglementează. Paradoxal este faptul că, deşi criza şi fundamentalismul de piaţă au mers mână în mână, cel de-al doilea element al binomului nu pare deloc compromis; în UE, criza a reactivat egoismele naţionale, dar nu a zdruncinat convingerile neoliberale ale actorilor-cheie, după cum remarca tot Habermas.

Din acest punct de vedere, rezultatul referendum-ului din Grecia mi se pare plin de semnificaţie. În cazul unui „da”, bătălia pentru interpretare s-ar fi încheiat, punctul de vedere al creditorilor şi al ”europenilor de piaţă” ar fi câştigat. Nu-ul grecilor păstrează deschisă bătălia pentru interpretare.

În sfârşit, unde este Uniunea Europeană în tot acest haos? Când s-a transformat UE într-o construcţie bazată exclusiv pe relaţia creditor-debitor, aşa cum sublinia G. Soros? Aş releva în acest punct un singur fapt. În situaţiile anterioare, când datoria Greciei era deţinută exclusiv de către bănci (germane şi franceze), imediat au intervenit mecanismele de salvare, de teamă că „pieţele” financiare vor deveni nervoase. Acum, când aceeaşi datorie a Greciei este deţinută de ţările creditoare din zona euro, se discută cu relativă lejeritate despre Grexit, iar referirile la nervozitatea pieţelor sunt relativ puţine. Lăsate să se încaiere sunt statele între ele. Sau cetăţenii europeni între ei, cetăţeanul german vs. cetăţeanul grec, de exemplu. O întrebare nu poate scăpa: este Europa condusă de ţări creditoare sau de creditori pur şi simplu? 

Închei printr-un citat al reputatului analist Stratfor, George Friedman: ”Cred cu tărie că Uniunea Europeană a fost gândită să fie ceva mai mult decât o arenă pentru creditori şi debitori. A fost gândită ca o arenă morală, în care agonia istorică a confruntărilor europene să ia sfârşit. Este, în continuare, un adevăr că pacea europeană depinde de prosperitate, numai că această prosperitate s-a încheiat. Economiile trec prin cicluri de avânt şi prăbuşire, numai că economiile europene nu au trecut niciodată în tandem prin aceste cicluri. Unele economii sunt mari câştigătoare, cum este cea a Germaniei, altele sunt pierzătoare. Dacă instaurarea unei civilizaţii europene paşnice depinde de prosperitate, aşa cum stipulează documentele fondatoare ale UE, atunci Europa este în pericol”.

Alina Bârgăoanu, Prof.univ.dr. Jean Monnet Chair, Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative

Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7231
Diferență: -0,2408
Ieri: 4.7315
Azi: 4.2103
Diferență: -0,2322
Ieri: 4.2103
Azi: 5.2496
Diferență: 0,2578
Ieri: 5.2727
Azi: 4.2861
Diferență: 0,4641
Ieri: 4.2800