În aceste rânduri stărui asupra unei teme desprinse din dezbaterea publică şi unele analize privind construcţia politicii economice autohtone.
Mă refer la "teza atractorului", a necesităţii de a avea repere şi un set de constrângeri externe care să ordoneze politica publică (economică) autohtonă. Ceea ce numesc "teza atractorului" are un temei chiar în teoria economiei deschise. Aceasta spune, în esenţă, că economii mici, deschise, sunt puternic influenţate de ce se întâmplă în spaţiile mari. Proximitatea geografică induce schimburi economice (comerciale şi financiare) importante modificându-se inclusiv paternuri de producţie şi consum. Apropierea geografică şi dimensiunea fac ca economii mici să lege evoluţia monedelor lor de cea a unei economii dominante. În Europa, înainte de introducerea euro, guldenul şi schillingul, de exemplu, se ţineau foarte strâns de marca germană. Atractorii operează deci în economia globală, că vrem sau nu.
Dar teza la care mă refer are o altă origine. Pe de o parte, porneşte de la constatarea că, frecvent, reforme în România au fost făcute sub impulsuri (presiuni) externe. Pe de altă parte, că aşa cum accederea în UE şi NATO a ordonat eforturi şi a mobilizat resurse, România are nevoie de un alt obiectiv strategic pentru anii ce vin. Şi aşa pare a fi devenit adoptarea euro noul atractor. Să menţionăm că adoptarea euro este o obligaţie asumată de România prin tratatul de aderare. Şi are şi sens să se întâmple dacă economia noastră va fi pregătită pentru un asemenea pas şi zona euro va fi în stare bună de funcţionare (fiindcă acest aspect este nu mai puţin important pentru aderare decât primul). În plus, în UE se introduce o reformă a guvernanţei economice care va impune noi standarde în formularea politicilor bugetare şi nu numai la Bucureşti. Dar repetarea cu obstinaţie a tezei atractorului ridică unele probleme.
Una este cea semnalată şi de Radu Crăciun (ZF, 19 oct) şi anume, la noi nu există o discuţie serioasă privind procesul de adoptare a monedei unice pornind de la lecţiile crizei financiare şi economice, ale crizei zonei euro în sine.
Mulţi repetă condiţiile de la Maastricht precum un catehism. O problemă care, din punctul meu de vedere, este mai supărătoare priveşte servitutea intelectuală, explicită şi implicită, ce derivă din accentuarea necesităţii unui atractor. În istoria modernă, ţările care au reuşit să surmonteze decalaje de dezvoltare majore sunt cele care au avut forţe motrice interne puternice.
Aici am în vedere şi capacitatea intelectuală, adică creierul propriu. Mă gândesc deci la "stăpânirea intelectuală" a programelor de stabilizare, de dezvoltare. Instituţiile financiare internaţionale ne-au ajutat în momente grele, dar au şi greşit. Am în vedere aici sectorul energetic, prezenţa capitalului autohton în sectorul bancar, liberalizarea financiară, politici industriale, momentul 1998-1999 legat de onorarea unor obligaţii externe etc. Interesant este că aceste organisme, în sfaturile pe care le dau, subliniază importanţa strategică a formării de capacitate instituţională autohtonă de a construi politici publice.
Tot astfel, există reguli în UE care nu avantajează o economie emergentă. Mă gândesc la deschiderea prematură a contului de capital (care a accentuat euroizarea economiei), măsuri de uniformizare în materie de legislaţie fiscală şi ajutor de stat, problema politicilor industriale etc. Un risc al îmbrăţişării necondiţionate a tezei atractorului este de a nu mai gândi în termeni de costuri şi beneficii, de alegeri care pot fi multiple, de compromisuri (trade-offs) mai mult sau mai puţin bune etc.
Şi mai este ceva care creează disconfort: a tot repeta că avem nevoie de atractor sugerează neputinţă intelectuală şi instituţională sistematică. Germani, danezi, suedezi nu putem deveni peste noapte (dacă ne referim la cultura muncii duse la bun sfârşit, contractul între stat şi cetăţean etc.). Dar sunt lucruri care depind de noi. Există opţiuni de politică economică care nu sunt predeterminate. Tot astfel cum curăţenia în adiministraţia publică poate fi făcută de noi.
De pildă, ţinta de aderare la zona euro a fost menţinută pentru 2015. A ajutat această dată absorbţia fondurilor europene? Ca să fim maliţioşi, am putea spune că ea chiar menţine apetitul populaţiei pentru tranzacţii denominate în euro ca şi practicile băncilor de a nu ajuta BNR în promovarea creditului în lei. Într-un sens profund merită să medităm şi la aspectul următor: rigoarea în politica bugetară, obsesia competitivităţii sunt necesare numai pentru o ţară care vrea să adere la zona euro? Când pieţele financiare sunt atât de volatile şi neprietenoase, orice guvern responsabil va pune în aplicare o politică bugetară cât mai prudentă. Cineva ar putea replica. Da, dar dacă guvernul nu este responsabil? Ajungem astfel într-un cerc vicios al fatalităţii. Fiindcă asumăm că "atractorul" este singura şansă pentru a disciplina politica economică în România.
Şi, ceea ce este şi mai puţin agreabil, parcă se pune politica (policy) pe un pilot automat, ceea ce comportă riscuri. Conceptuale, deoarece lenea intelectuală este invitată; şi practic, fiindcă se pot adopta măsuri nepotrivite. Lecţia mare a acestei crize este că trebuie să fim cu ochii deschişi, să fim pragmatici, să gândim şi cu creierul nostru, să ne maturizăm. Atractorul are un rol, mai ales că Romania face parte din UE, dar nu este suficient.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fost europarlamentar şi ministru de finanţe
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
