Inainte de a i se fi pus punct celui de-al Doilea Razboi Mondial, in vara anului 1944, intr-o mica localitate americana (Bretton-Woods) fusese convocata o importanta conferinta, ce si-a propus sa schiteze modul in care vor circula banii in lumea postbelica. Scop declarat: evitarea dezordinii monetare, exprimata prin inflatii, devalorizari, incetari de plati, blocari de fonduri, care in perioada interbelica au lovit deseori economia mondiala. Sistemul adoptat atunci, ce proiectase in prim-plan etalonul aur-devize, era construit in jurul monedei cu cea mai mare acoperire in aur: dolarul american. Economia Statelor Unite iesise intarita din razboi si toata lumea cauta dolari.
Sistemul conceput atunci era simplu. Dolarii se masurau in aur. Ceea ce insemna ca erau convertibili in aur. Bancile centrale din statele care recunoscusera sistemul stabilit la Bretton-Woods aveau dreptul, la cerere, sa obtina aur in schimbul dolarilor ce le prisoseau. Si invers: sa dea aur si sa primeasca in schimb dolari. Moneda americana devenise cheia schimburilor monetare. Orice raport de schimb intre monede se stabilea in dolari, cursurile fiind fixe. Se admiteau, dar numai in limite foarte stranse, anumite oscilatii, in raport cu oferta si cererea inregistrate de anumite monede. Arbitrul suprem in acest sistem fiind Fondul Monetar International.
Avea sa treaca, de atunci, mai bine de un sfert de secol pana cand, la inceputul anilor ‘70, s-a facut auzit strigatul Clubului de la Roma. Un strigat ce indemna omenirea „sa se razvrateasca impotriva propriei ignorante sinucigase cu privire la adevarata ei conditie". In anii care au trecut din clipa in care s-a facut auzit acel strigat, vreo 38, s-au produs multe transformari pe planeta. Unele idei din rapoartele Clubului de la Roma n-au fost confirmate de trecerea timpului. Altele, insa nici confirmate, nici infirmate, sunt combatute de voci importante ale stiintei mondiale. Ramane insa in deplina actualitate ideea ce a pus in valoare nevoia unei adevarate mutatii in constiinte, care sa conduca spre un nou stil de viata pe planeta si sa-i repuna pe oameni in armonie cu realitatea pe care incearca la nesfarsit sa o manipuleze.
Voi reveni asupra dezbaterilor ce au fost aprinse de rapoartele Clubului de la Roma. Nu insa inainte de a incerca sa raspund la o intrebare ce mi se pare cardinala. Si anume: ce s-a intamplat pe planeta intre momentul de visare de la Bretton-Woods si intrarea omenirii in anii ‘70, timp de mai bine de doua decenii si jumatate, ca sa justifice un atat de puternic strigat de alarma? Cred ca fara raspunsul la aceasta intrebare va fi greu sa intelegem nu doar sensul mesajelor Clubului de la Roma, ci si, mai ales, cauzele crizei actuale.
Se cuvine sa notez, aici, ca mesajele Clubului de la Roma nu erau in niciun fel ecouri ale unui alt strigat, cel din lumea comunista, care in anii ‘70 se avantase in aprige infruntari ideologice intre Est - Vest; un strigat ce nega vehement orice sansa de reusita a capitalismului. Nu conta ca in tarile socialiste saracia deteriora standardul de viata. Nu conta ca se extindeau coruptia si degradarea morala. Impotriva unor astfel de realitati, de-a dreptul dramatice, nimeni n-avea voie sa sufle un cuvant in fostele tari comuniste. Toate sagetile critice erau indreptate impotriva capitalismului „decadent si corupt". Atitudine incurajata si de faptul ca apareau continuu in Occident carti in care se facea o critica aspra consecintelor pierderii omului „printre lucruri" in societatea capitalista. Dar Clubul de la Roma nu s-a inspirat nici din aceasta realitate. Chiar daca in a doua parte a secolului XX, in Occident, poate si sub influenta marxismului, numerosi filosofi umanisti au inceput sa deplanga „dezumanizarea omului" in societatea de consum. Marcuse, bunaoara, in „Eros si civilizatie", sustinea ca originea nefericirii omului este, in ultima instanta, „angoasa sociala" cu care l-a impovarat societatea divizata de relatiile de productie capitaliste. Si avea sa concluzioneze, intr-o alta lucrare, ca omul in capitalism este lovit de „unidimensionalitate", ca expresie a unui stadiu avansat al alienarii. Clubul de la Roma nu avea nicio legatura cu critica filosofica promovata prin vocea scolilor care, depasind atacul global impotriva civilizatiei, treceau la combaterea bine tintita a sistemului capitalist. Mai ales ca un lucru esential ori nu era inteles bine, ori era ascuns din interese ideologice: acela ca nici in capitalism si nici in socialism, in nicio tara, bunastarea nu a fost si nu avea cum sa fie niciodata una pentru toti. Oricum ar fi evoluat economia, nu aveau cum sa aiba toti la fel.
Nu capitalismul - care a deschis portile catre bunastare pentru o mare parte a populatiei planetei - era tinta Clubului de la Roma. Chiar daca, de-a lungul vremii, se dovedise a fi inevitabil un razboi cu acei capitalisti ce nu reuseau sa vada dincolo de propriul profit. Nu pentru a-i distruge, caci odata cu ei ar fi disparut importante resurse financiare, fara a caror implicare omenirea ar fi fost mai trista. Si mai saraca. Dar pentru a-i „cuminti" si a-i determina sa se supuna legilor economice.
Tinta Clubului de la Roma a fost, inca de la inceput, suita de tare ce puteau distruge tot ceea ce insusi capitalismul faurise: lacomia, risipa, nesabuinta.
Continuare: miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
