Nu ne-am afla prea departe de adevar daca am constata ca doua din trasaturile fundamentale ale sistemului politic romanesc postcomunist sunt pe cale de disparitie. Pana acum, cu o singura exceptie, partidele parlamentare majore au fost mereu conduse de prezidentiabili.
Sa definim un prezidentiabil drept acel candidat sustinut de un partid sau de o coalitie ce reuseste sa obtina in primul tur al scrutinului prezidential un scor superior celui inregistrat de respectivul partid sau coalitie in alegerile legislative. Partidului Democrat i-a stat mai intai la dispozitie Petre Roman (care, in 1996, a ratat cu doar un procent intrarea in al doilea tur), apoi Traian Basescu, invingator in 2004.
Social Democratii l-au avut pe Ion Iliescu (participant la trei balotaje, din care le-a adjudecat pe cele din 1992 si 2000) si pe Adrian Nastase (care a pierdut presedintia in 2004 cu doar un sfert de milion de voturi). PRM si-a dus seful la o treime din sufragii in anul 2000. PNTCD l-a sustinut de doua ori pe Emil Constantinescu, care, in mod atipic, a castigat la balotaj in 1996 desi reunise in primul tur cu o suta cincizeci de mii de voturi mai putin decat coalitia in numele careia era inscris in campanie. Liberalilor insa le-a lipsit intotdeauna un candidat propriu la presedintia Romaniei. Au incercat fara succes in 1992 sa importe unul din trecutul postcomunist, l-au imprumutat ulterior de la social democrati pe Theodor Stolojan care, cu cele doar unsprezece procente obtinute la alegerile din 2000, s-a lasat depasit de Corneliu Vadim Tudor si nu au imaginat in anul 2004 alta solutie de urgenta decat sprijinul pentru democratul Basescu.
Astazi, daca ar fi sa credem sondajele, doar PD poate conta pe un potential candidat cu sanse reale, in masura in care increderea in actualul presedinte o depaseste substantial pe cea aratata de cetateni familiei politice din care acesta provine. Mircea Geoana, C.V. Tudor si Calin Popescu-Tariceanu se bucura cel mult de tot atatea intentii de vot ca si partidele din care provin. Ceea ce pune in fata eventualei lor candidaturi un handicap ce pare de netrecut in aceasta clipa. In schimb, potrivit acelorasi masuratori de opinie, deja anuntatul candidat prezidential Becali nu numai ca-l taloneaza pe Basescu in simpatie si incredere, dar se situeaza in preferinte cu mult deasupra partidului pe care si l-a improvizat in afara unui parlament ce i-a ramas inaccesibil in 2004. Ar fi pentru prima oara cand seful unui partid extraparlamentar promite sa se califice in al doilea tur dupa ce la precedentele consultari electorale a acumulat nu numai o zestre infima, de 1,76% din voturi, dar una chiar mai mica decat a partidului personal, care a adunat 2,3%.
Alegerile prezidentiale din 1992, 1996, 2000 si 2004 au avut, fiecare in parte, o dimensiune imprevizibila intr-un cadru politic si electoral pe deplin predictibil. De aceasta data, ne putem astepta ca Traian Basescu, singurul candidat plauzibil produs de mecanica partizana deja cunoscuta, sa fie impiedicat sa candideze din pricina posibilelor consecinte judiciare ale unei potentiale suspendari din functie. Cu titlu de ipoteza, singurul produs ramas inca viabil al sistemului de partide cristalizat dupa 1990 si-ar putea ceda astfel locul unui competitor solitar provenit din exteriorul sistemului si fara legaturi structurale cu acesta. Cum s-a petrecut oare aceasta destabilizare fara precedent a regimului politic?
Din 1992 si pana in 2006, stabilitatea regimului s-a bizuit pe doi factori, unul formal, celalalt substantial. Primul dintre acestia a fost furnizat de legea electorala care, prin metoda pragului electoral ridicat de la 3% la 5% a fixat sistemul de partide, restrangand dramatic accesul in parlament formatiunilor politice lipsite de retele clientelare in teritoriu si fara potential de cartelizare. Un rol inca si mai important l-a jucat vointa presedintelui. Reconstituita retrospectiv, mecanica era urmatoarea: nu putea aspira sa devina presedinte decat candidatul sustinut de un partid sau un cartel de partide capabil sa obtina minimum trei milioane de voturi. Familiile politice care i-au sprijinit pe Emil Constantinescu in 1992, pe Petre Roman in 1996 si pe C.V. Tudor in 2000 nu au satisfacut aceasta conditie. In acelasi timp, formatiunile ce au reusit sa-si promoveze candidatul la presedintie nu au izbutit vreodata sa obtina majoritatea mandatelor parlamentare.
Luand in calcul doar Camera Deputatilor, PDSR a avut in 1992 o pondere de 27,7% din votul popular, CDR in 1996 una de 30,1%, Polul Democrat Social din Romania 36,6% in 2000, iar Alianta D.A. 31,5% in 2004. In toate cele patru instante, sarcina presedintelui a fost aceea de a identifica, forma si tine impreuna o majoritate politica in jurul propriului partid.
Fara exceptie, toate majoritatile din parlament au fost prezidentiale, functia esentiala, neinscrisa in Constitutie, a presedintelui fiind de a le face sa dureze tot atat cat mandatul parlamentului.
Din toamna anului 2006, Traian Basescu s-a dovedit in mod flagrant, fie incapabil fie neinteresat sa-si mai asume aceasta functie, pe care o indeplinise de altfel cu succes la inceputul presedintiei sale. Fenomenul are un antecedent in esecul din 1999 al lui Emil Constantinescu de a mai mentine in viata majoritatea pe care o suscitase dupa victoria din 1996 si pe care era dator sa o organizeze avand PNTCD ca pivot politic.
Fostul presedinte a gasit atunci in persoana lui Mugur Isarescu un remediu provizoriu de tip tehnocratic. Solutia a fost nesatisfacatoare, pentru ca a descentrat sistemul, ce a reactionat prin dubla eliminare a presedintelui si a partidului prezidential. Lectia pe care Basescu si Alianta ar fi trebuit sa o invete din acest precedent este ca nu se poate confectiona o majoritate prezidentiala durabila decat in jurul partidului presedintelui.
Atat timp cat, dupa falimentul proiectului de fuziune dintre PNL si PD, presedintele nu a fost dispus sa-i trateze pe liberali ca pe propria sa familie politica, actuala majoritate prezidentiala a fost inevitabil destinata eroziunii si fragmentarii.
Nu ar fi de aceea o eroare prea mare sa consideram ca Traian Basescu a incalcat grav constitutia. Nu insa pe aceea scrisa si supusa de doua ori referendumului, ci pe cea convenita tacit de partide si pe care o putem citi exclusiv in comportamentele partizane. Cu un presedinte incompetent in alcatuirea de majoritati prezidentiale, lipsite ele insele nu numai de prezidentiabili, dar si de idei, partidele parlamentare sunt astazi obligate sa asiste la sfarsitul regimului pe care l-au pus in opera si l-au guvernat din 1992 si pana in 2006.
Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
