Ultima reuniune la nivel înalt a Consiliului European a fostmarcată de căderea guvernului în Portugalia, care complică procesulde acordare a asistenţei financiare pentru această ţară (chiar dacăla Lisabona nu se admite încă necesitatea).
Germania şi-a impus punctul de vedere privind Pactul Euro plus(fost Pactul pentru Competitivitate), care se întâlneşte cupropuneri anterioare formulate de Comisie şi echipa de lucrucondusă de preşedintele Herman van Rompuy în cursul anului2010.
Mă refer la un pact de stabilitate şi creştere mult întărit(inclusiv prin impunere de sancţiuni), coordonarea de politicieconomice generale (nu numai bugetare) şi validarea unui mecanismde stabilitate financiară, care să prevadă acordarea de asistenţăîn anumite circumstanţe.
România şi alte ţări din afara Uniunii Monetare(UM) s-aualăturat Pactului considerând că prevederile sale sunt înconsonanţă cu reforme structurale întreprinse acasă -reformapensiilor şi salariilor în secorul public, reforma legislaţieipieţei muncii, programarea bugetară multianuală etc. Mai sunt douăraţiuni prin care putem interpreta această alăturare: nevoia de asurmonta slăbiciuni instituţionale autohtone, care se reflectă şiîn putinţa de a formula şi implementa politici publice (aicitrebuie inclusă şi capacitatea de rezistenţă la presiuni populiste,care apar nu numai în ani electorali); şi nevoia de fi în cerculţărilor care, de facto, se transformă într-un dispozitiv deguvernanţă la nivelul UM/UE. Drept este că Ungaria, Polonia, Suedianu ţin morţiş să facă parte din Pactul Euro, ceea ce indică rezervefaţă de conţinutul său. Se poate spune că Pactul Euro înseamnă unprogres în reforma guvernanţei economice a UM, a UE în general.Dar, în opinia mea, el nu lămureşte şi nu răspunde (încă) lachestiuni majore.
Astfel, nu se recunoaşte în suficientă măsură interdependenţaîntre criza datoriilor suverane şi starea sistemului bancar în UME.Reticenţa unor ţări în a se efectua teste de stres bancar cât mairiguroase (care să includă şi scenarii cu efecte ale unorrestructurări de datorii suverane) înceţoşează rezolvările. Unelevoci vorbesc despre criza din zona euro ca fiind una a sistemuluibancar, prin excelenţă. Eu merg mai departe afirmând că este vorbadespre o criză a integrării financiare de adâncime.
De aici rezultă interdependenţa între datorii publice şi alesectorului privat, adică ale sistemului bancar. Integrareafinanciară de adâncime, fără politici şi instituţii adecvate în UMşi fără un sistem de reglementare şi supraveghere corespunzător alsistemului financiar, a indus o alocare defectuoasă a resurselor,exces de investiţii speculative, ca şi preluarea unor practici şiinovaţii financiare periculoase, că să nu spun toxice de pesteOcean şi din City-ul londonez.
Pactul Euro nu abordează frontal cauzele interdependenţeidintre datorii suverane şi private poate şi întrucât ar trebui săpună pe tapet o altă chestiune esenţială: "împărţirea poverii"(burden-sharing). Până acum grosul ajustării în zona euro esteîntreprins, în principal, de ţările aflate la mare ananghie(Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania). Dacă s-ar recunoaşteinterdependenţa evocată mai sus ar fi nevoie de o prezentare câtmai transparentă a subcapitalizării unor sisteme bancare, ceea cear putea conduce la sprijin public adiţional ca şi apel masiv laemisiuni de acţiuni în ţări care acordă acum asistenţă financiarăaltora. Şi cum condiţiile actuale rămân încă încordate pe pieţelefinanciare, sesizăm dileme majore cu care se confruntă decidenţii.Şi mai intervine un factor: este de presupus că Germania, Franţa şialte ţări preferă ca bilanţurile băncilor să fie ameliorate derevenirea economică înainte de a se proceda la o recapitalizare inforcing imediată. Evident că această "tragere de timp", ce nu estelipsită de temei, nu avantajează ţările ce sunt implicate înprograme de austeritate ample.
Pactul nu judecă realismul unor programe de ajustare(austeritate). Fiindcă, dacă aceste programe se întind pe mai mulţiani şi nu conţin măsuri de contracarare a prociclicităţiiausterităţii, se poate lesne intra în cercuri vicioase - în zonaechilibrelor precare, rele. Acestea din urmă ar însemna că datoriapublică nu s-ar diminua ca pondere în PIB (sau nu suficient) şiceea ce pare a fi o criză probabilă de solvenţă ar deveni ocertitudine.
Pe un plan mai larg, se ridică o chestiune care priveşte şiţări din Europa centrală şi de răsărit, care au de surmontatdecalaje economice mari. Sunt măsurile de întărire a disciplineibugetare, de control al dezechilibrelor (inclusiv prin controluldinamicii salariilor), pensionari în funcţie de speranţa de viaţă,etc., suficiente pentru a conduce la convergenţă economică? Eu credcă nu, întrucât pieţele, singure, nu pot să ţină cont de fenomeneprecum echilibre multiple, aglomerări de factori de producţie,randamente crescânde, cauzalitate cumulativă, etc.; Şi dacă aşastau lucrurile, politici de austeritate cu design defectuos încombinaţie cu lipsa unor instrumente de a stimula convergenţaeconomică ar favoruza fracturi economice în UM, în UE. Într-un textanterior vorbeam, în acest sens, despre ameninţarea unei geometriivariabile în creştere în Uniune. Se observă, de altfel, că înpofida Pactului şi a exhortaţiilor Comisiei Europene de a firespectată logica "pieţei unice", ţări mari din UE recurg la măsuride protecţie a industriei naţionale. Franţa a fost mereu oprotagonistă de vârf în acest domeniu. Acum şi Italia (vezideclaraţii ale ministrului Tremonti) pune la punct noi actelegislative de protecţie a unor campioni naţionali care au alurăeuropeană.
Sunt probleme şi cu funcţionarea Facilităţii temporare deasistenţă financiară(EFSF) şi a Mecanismului de StabilitateFinanciară (EMFS). Poziţia Germaniei şi a altor ţări de a sepermite operaţiuni ale EFSF numai în piaţa primară este prearestrictivă; cum este şi inflexibilitatea în a se reduce dobândaaplicată împrumuturilor acordate Irlandei (a obliga această ţară sămodifice impozitul asupra firmelor nu este o mostră de fair-play ).Aşa cum s-a procedat cu Grecia, căreia i s-a redus dobânda laîmprumuturi mărindu-se scadenţa lor, ar trebui să se procedezeanalog şi în cazul Irlandei. Se poate lărgi şi gama de operaţiuniale FESF, inclusiv prin operaţiuni pe piaţă secundară.
Nu este clar cum va opera statutul de creditor senior al EMFSpentru împrumuturile acordate începând cu 1 ianuarie 2013, care vafi reacţia altor deţinători de obligaţiuni actuali şi potenţialifaţă de o astfel de ierahizare a creditorilor. De altfel, dacăprogramele de ajustare vor menţine unele ţări într-o zonă destagnare economică, fără consolidare fiscală credibilă, pieţele vorpenaliza aceste ţări prin imposibilitatea de acces la finanţări cucosturi rezonabile. Această perspectivă se cuvine să fie asumată deîntreaga Uniune existând, în opinia mea, o responsabilitate comunăfaţă de realismul programelor de ajustare (având în vedere cauzestructurale ale cirzei euro şi şi efecte de contaminare însistemele bancare).
În fine, criza integrării financiare de adâncime, din UM,arată că este nevoie de un sistem mult mai riguros, la nivelul UE,de reglementare şi supraveghere a principalelor grupuri financiare,inclusiv prin cerinţe mai aspre de adecvare a capitalului propriuşi de lichiditate. Totodată, este necesară o soluţie în cazul celor"prea mari" (too big to fail), care creează riscuri sistemice.Aici, nu trebuie să se cedeze presiunilor, care sunt formidabile(în Europa şi în SUA); se poate recurge chiar la despărţireaoperaţiunilor bancare tradiţionale de cele de "investment banking",sau divizarea grupurilor foarte mari potrivit unei legislaţiianti-trust.
Din păcate, ca şi alte documente privind reforma guvernanţeieconomice în UE şi deşi aminteşte de nevoia incluziunii sociale, aunei creşteri economice care să creeze locuri de muncă, deimportanţa educaţiei, Pactul nu reliefează faţete şi implicaţii deordin moral ale crizei financiare. Fiindcă industria financiară, eaîn special, a "pierdut pedalele" din acest punct de vedere. Şi graveste că se revine la practici premergătoare crizei, că se acordădin nou bonusuri mari deşi multe bănci beneficiază de sprijinpublic (subvenţii), direct sau indirect. Iar cerinţele de a seaplica prevederile Basel III din plin numai din 2019 favorizeazăasemenea înclinaţii. Chestiunea etică are două componente. Primaeste relaţia industriei financiare cu restul economiei şi rentanecuvenită pe care ea o extrage; a doua componentă priveştecontractul social între cetăţean (ca plătitor de taxe şi impozite)şi stat în condiţiile în care datorii private mari sunt preluate desectorul public. Problema etică nu poate fi escamotată de guverne.Dacă nu va fi abordată cu onestitate, în mod echitabil, va tensionamai mult ţesuturile sociale în Europa în anii ce vin pregătindterenul pentru noi evenimente neplăcute.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
