Sunt sase ani de la reuniunea plina de speranta a FMI din Hong Kong, chiar inainte de criza financiara globala. Am fost acolo. A fost o reuniune speciala. Pentru cei atenti a fost limpede ca plutea in aer o criza. La originea ei era liberalizarea pietei de capital, care facuse statele vulnerabile fata de capriciile fluxurilor capitalului international - atat pesimismului irational, cat si optimismului, nemaivorbind de manipularile din partea speculatorilor.
Totusi, FMI pleda pentru schimbarea statutului sau, astfel incat sa poata constrange statele sa-si liberalizeze pietele de capital, ignorand evidenta ca aceasta nu stimulase cresterea economica sau investitiile, ci doar instabilitatea. Crizele care au izbucnit ulterior in acel an au sumbinat increderea in FMI si au dus la discutii despre "reformarea arhitecturii financiare globale".
Acum, la sase ani dupa aceea, putem spune ca acele discutii n-au adus prea multe schimbari reale. Unii sugereaza ca expresia eleganta "reformarea arhitecturii financiare globale" a fost pur si simplu o gaselnita. Trezoreria SUA si FMI stiau, sau macar sperau, ca dupa trecerea crizei, atentia globala se va indrepta altundeva. Daca au gresit in privinta a ceea ce trebuia facut in contextul crizei, in aceasta din urma privinta au avut dreptate.
Schimbari s-au produs insa, desi uneori mai mult la nivel retoric decat in realitate. Azi, FMI e mult mai constient de impactul programelor sale asupra saraciei globale, desi nici acum nu ofera vreo declaratie despre impactul asupra saraciei si a somajului atunci cand isi prezinta un program. Fondul a recunoscut ca e important ca statele sa fie implicate in constructia programelor institutiei, care nu mai sunt doar o problema a FMI cu guvernatorii bancilor centrale si cu ministrii de finante. FMI a recunoscut ca a impus excesiv de multe conditionalitati si ca aceasta a dus la o dispersare a prioritatilor.
Totusi, FMI n-a acceptat pe deplin ca deseori s-a intamplat sa trateze gresit situatia si sa intre in chestiuni politice care depaseau limitele misiunii sale. Dupa ce a criticat tarile din Asia de Est pentru lipsa de transparenta, FMI a admis ca nici el n-a fost destul de transparent si a procedat la reforme, desi uneori pare sa creada ca un site Internet mai bun tine locul unei transparente reale. Din nefericire, n-a recunoscut un principiu de baza al democratiei moderne: dreptul cetatenilor de a sti.
Dupa esecul programului de salvare a Argentinei din criza, FMI a admis ca e nevoie de o abordare alternativa. Inainte ignorase solicitarile de declarare a incapacitatii de plata, sustinand ca aceasta ar fi antrenat stergerea datoriei. In cele din urma, FMI a recunoscut ca, asa cum oamenii au nevoie de un nou inceput, la fel au nevoie si guvernele. Din nefericire, n-a recunoscut ca, in calitate de creditor important, nu va putea fi privit niciodata drept un judecator impartial si, prin urmare, nu va putea sa aiba rolul crucial pe care si l-a dorit. Nu a inteles niciodata complet problemele politice si economice care determina legile falimentului.
Sub presiunea societatii civile mondiale, FMI a fost de acord in cele din urma cu un program mai cuprinzator de stergere a datoriilor pentru cele mai sarace tari. In mod regretabil, a fixat standarde si proceduri de asemenea natura incat putine tari sa poata accede la anularea datoriilor asa cum ar fi avut nevoie. Cel putin in Asia de Est, FMI a recunoscut ca stringenta fiscala excesiva a contribuit la declansarea crizei, desi a continuat sa promoveze aceeasi stringenta fiscala excesiva atunci cand aceasta tara a intrat in criza - cu previzibile rezultate dezastruoase.
E un lucru bun ca FMI a admis limitele politicilor si ale atitudinilor sale. Dar ar trebui sa asteptam mai mult de la FMI decat doar sa faca mai putin rau decat in trecut. Chiar fara liberalizarea pietelor de capital, lumea va continua sa se confrunte cu multa instabilitate. Crizele nu vor ramane de domeniul trecutului.
Cei care au asteptat reforme profunde in arhitectura financiara globala ar putea fi extrem de dezamagiti de ceea ce s-a intamplat in ultimii sase ani. Pentru ca orice reforma fundamentala trebuie sa abordeze nu numai problemele dificile puse de sistemul rezervelor mondiale si de povara riscurilor care apasa tarile in curs de dezvoltare, ci si modul cum e condusa lumea. Numai ca sunt interese puternice ca lucrurile sa ramana asa cum sunt. Una e sa aranjezi altfel scaunele in jurul unei mese si alta e sa schimbi masa ori pe cei care au locuri la ea.
Asa ca nu e de mirare ca o alta reuniune a FMI a trecut fara nici un pas important catre "reformarea arhitecturii financiare globale". In loc de aceasta s-a discutat mult despre un alt semn ca lucrurile nu merg bine: chestiunea zilei a fost daca este sau nu supraevaluata moneda nationala a Chinei, si daca da, ce trebuie facut. Tarilor in curs de dezvoltare li s-a spus, inca o data, sa-si faca ordine in casa, sa abordeze probleme ale modului de conducere a economiei si sa treaca la reforme structurale "dureroase".
Fireste, e mult mai usor sa-i incurajezi pe altii sa treaca la reforme dureroase decat sa vezi ce ar trebui sa faci tu insuti. Esecul reuniunii FMI de la Cancun, de acum doua saptamani, ar trebui sa slujeasca drept avertisment: ceva e fundamental gresit in modul cum e condus sistemul comercial mondial. Asa cum e ceva fundamental gresit si in sistemul financiar mondial. Cate alte reuniuni ale FMI vor mai trece, cate alte crize vor mai aparea, pentru ca adevarul crud sa fie inteles?
* Joseph E.Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, este profesor de economie la Universitatea Columbia. A fost presedinte al Consiliului Consilierilor Economici ai presedintelui american Bill Clinton, economist-sef si vicepresedinte al Bancii Mondiale.
* Copyright: Project Syndicate, septembrie 2003
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
