In Japonia, prin anii ''90, o decizie a rascolit intreaga societate. Taxa de consum a crescut cu doua procente. Au avut loc dezbateri indelungate. Au fost cautate si gasite solutii. Asa ca, in momentul in care s-a aplicat noua taxa, preturile abia daca s-au miscat. Inflatia n-a inaintat.
De altfel, in numeroase tari cu economii sanatoase si cu piete functionale, cand apar presiuni inflationiste, nici autoritatile si nici companiile n-au liniste inainte ca toate influentele scumpirilor sa se fi topit in costuri. Fara socuri, fireste.
Cum e la noi? Daca la orizont apare vreun nor inflationist, patronii de companii sau sefii de patronate, in cor, se comporta ca langa cuptorul cu drobul de sare. Asa ca se reped sa ne ameninte ca vom plati mai mult, mult mai mult nu doar benzina si energia, ci si transporturile, si painea, si laptele, si carnea, si imbracamintea. Fara sa se intrebe nimeni, cu fireasca nedumerire, ce fel de specialisti sunt cei care nu stiu sa faca decat simple adunari, adaugand diferentele in plus la benzina, la electricitate si obtinand noi costuri, umflate, ce se regasesc in preturi de consum mai mari si, in consecinta, intr-un surplus de inflatie? Sau ce fel de economie este asta in care predomina astfel de mentalitati?
Chiar si recent, masurile privind accizarea suplimentara a tigarilor si bauturilor alcoolice tari au alarmat piata cu amenintari privind scumpiri ale produselor. E vremea sa alegem. Sunt doar doua cai. Vom continua sa suportam tensiuni si perturbari ori de cate ori vor interveni corectii de preturi - acum la tigari si alcool, in vara la energie si asa mai departe - sau vor invata si romanii sa absoarba socurile inflationiste.
Acum mergem pe prima dintre cele doua cai. Suntem in 2006, dezinflatia se consolideaza, dar preturile se misca in dezordine. Salturile sunt uneori nefiresc de mari. Caci fluctuatiile sezoniere perturba inca banii si marfurile.
Dorinta de a-i da in cap inflatiei pare a fi unanima. In surdina insa mai rabufnesc voci, unele importante, ce-si exprima teama ca nu va fi oprita inflatia fara "sa i se dea drumul" somajului.
Vestul, in anii ''70, s-a aflat in fata unei astfel de alternative: ori inflatie, ori somaj. A trecut insa timpul si judecata s-a schimbat. Viata a aratat ca o reducere a inflatiei nu are ca urmare cresterea somajului dupa catva timp; dimpotriva, lupta impotriva inflatiei pe termen mediu constituie cea mai sigura garantie a mentinerii locurilor de munca. Desigur, daca sunt indeplinite cateva conditii:
1) convertibilitatea monedei nationale;
2) o balanta de plati cel putin in echilibru;
3) armonizarea ratei salariilor si a ratei productivitatii muncii.
A gandi, in 2006, ca n-ar fi rau sa mai dam drumul la deficite, cu riscul inflatiei, ca sa nu creasca somajul, inseamna a reinvia o idee ce a murit acum doua decenii. Mai mult: daca vor fi alimentate deficitele si vom continua sa rupem rata salariilor de rata productivitatii, nu ne vom putea elibera de pozitia actuala, dezavantajoasa indeosebi sub aspectul competitivitatii, fara o ajustare a ratei somajului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
