O nouă rectificare bugetară a trecut. Ca fiecare dintre cele precedente, şi aceasta a avut aceleaşi caracteristici: pur electoralistă, clientelară şi netransparentă, demnă de locul 101 ocupat de România în clasamentul WEF al eficacităţii guvernării. Să fim bine înţeleşi: nimeni nu se poate opune nevoii absolute de a investi mai mult în educaţie şi sănătate sau de a sprijini categoriile vulnerabile care consumă peste 70% din veniturile lunare pe nevoile de bază de hrană, utilităţi şi locuire. Însă perpetuarea amnezică a comportamentelor care au condus la cea mai mare curbă de sacrificiu din anii '80 încoace nu mai poate fi tolerată. „Nebunia” este să faci acelaşi lucruîn mod repetat şi să aştepţi să obţii alt rezultat. Şi cum să obţii un alt rezultat când sacrifici investiţiile publice (investiţia în infrastructură nouă - deci fără cheltuieli pentru reparaţii şi întreţinere - este în mod constant negativă în România), sau când gradul de clientelism şi favoritism în alocarea contractelor publice a rămas neschimbat din 2007 (cum arată clar cifrele oferite de România Curată), în pofida cruciadei anticorupţie declanşatăde DNA? Cum altfel poate fi citită această rectificare (ca şi ABSOLUT TOATE în trecut) decât o mituire indirectă a alegătorilor prin dirijarea celei mai mari părţi din sumele redirecţionate către primării prin sacrificarea investiţiilor în zona infrastructurilor? Evident, către cele aparţinând culorii politice a majorităţii momentului, înaintea alegerilor locale sau parlamentare.
Nu am să intru în cifrele rectificării şi în semnalarea greşelii deja clasice de a considera venituri ciclice, deci volatile, drept bază pentru cheltuieli permanente, lucru făcut excelent în această publicaţie zilele trecute de Iulian Anghel şi reiterat la nesfârşit de către Consiliul Fiscal.
Nu cred însă nici în ortodoxia deficitelor mici sau a excedentelor bugetare, cu care ne-au îndoctrinat campionii gândirii unice în politica economică. Nu ar trebui să ne temem de un deficit mai aproape de 3%, dacă sumele disponibilizate ar fi dirijate către investiţii care să stimuleze cererea economică pe termen scurt şi creşterea potenţialului economic pe termen lung, cum ar fi modernizarea infrastructurilor rutiere şi feroviare, a porturilor şi aeroporturilor, indispensabile transformării României într-o poartă comercială a Europei şi fructificării potenţialului nostru de a deveni un hub logisitic şi energetic regional.
Sau de a investi în educaţie şi sănătate dincolo de creşterea otova (la fel de primitivă ca şi tăierile nediferenţiate din 2010) a salariilor celor care muncesc în aceste adevărate cenuşărese ale politicilor publice. Fără a atacaînsă cauzele profunde ale lipsei de performanţă, risipei şi corupţiei din aceste sisteme, nu vom face decât să punem, vorba unui lider al Alianţei Medicilor, „un pansament curat peste o rană supurândă”.
Sau de a crea instrumente diversificate de finanţare a economiei, inclusiv în susţinerea capitalului autohton, în mod sistematic (unii spun şi programatic) ostracizat, de genul unei bănci de dezvoltare pentru IMM-uri şi zona agroindustrială, a unui fond suveran pentru energie şi infrastructuri critice sau de mecanisme de atragere a economiilor populaţiei, inclusiv ale diasporei, în circuitul investiţional intern?
Sau cât de mult mai trebuie să trăim în evul mediu al politicii fiscale a aşa-zisei cote unice şi să nu trecem la declaraţia de impunere globalizată, acompaniată de un sistem masiv de deductibilităţi diferenţiate pentru zonele sociale sau economice pe care dorim să le stimulăm?
Cât de mult ne va mai trebui să înţelegem că va trebui să spargem cercul vicios şi capcana veniturilor mici, care atrag automat un nivel mic de investiţii?
Combinaţia letală de corupţie şi clientelism, amatorism şi impostură în zona politică şi a administraţiei denotă amnezia faţă de lecţiile învăţate în situaţii de boom şi recesiune deopotrivă, dar, mai ales, o lipsă de curaj a elitelor în a gândi o nouă politică economică. Aceste elemente vor continua să ne ţină în urmă, indiferent de culoarea majorităţii, a unui guvern sau preşedinte. România are nevoie mai mult decât de un nou guvern. Dacăvrem să evadăm de la periferia politică şi economică a Europei şi să nu fim striviţi de reaşezarea violentă a ordinii mondiale, nu putem continua cu business as usual. Avem nevoie de curajul de regândi modul în care statul, economia şi societatea funcţionează. Avem nevoie de curajul de a realiza un salt dramatic în calitatea guvernării, a politicii şi a administraţiei. Şi încă repede, până efectul campaniei anticorupţie nu se banalizează şi pânăputernicele forţe ale status-quo-ului nu vor ieşi din defensivă şi vor reocupa poziţiile cheie în politică, administraţie, economie şi media. Şi până când evoluţiile economiei globale şi criza care pândeşte pieţele emergente săne prindă, ca şi ninsoarea, din nou nepregătiţi.
