Două concepte sunt de nedespărţit: industrializarea şi tehnologia. Cum să dezvolţi o industrie fără tehnologii avansate?! Or, tocmai la acest capitol - proiectarea şi conceperea de tehnologii - România s-a poticnit deseori. Şi nici acum nu ne putem lăuda că suntem tari la acest capitol.
Dar nu toate ţările ce au trecut prin procese masive de industrializare s-au bazat pe tehnologii proprii. Unele au cumpărat tehnologia. Altele au mizat pe tehnologii aduse de investitori străini. Prea puţine sunt ţările care şi-au ridicat industrii puternice bazându-se pe tehnologii proprii. România nu s-a aflat niciodată în acest grup restrâns al ţărilor creatoare de tehnologii. Nici industrie dezvoltată n-a avut multă vreme. A venit însă un timp când absenţa industriei echivala cu condamnarea la sărăcie.
Cel din urmă an al unui veac progresist, activ şi bogat a fost 1900. Expoziţia internaţională de la Paris din 1900 încheia tabloul impresionant al culmilor pe care urcase lumea în veacul al XIX-lea. Turnul Eiffel exista deja. De zece ani. Fusese inaugurat la expoziţia din 1890. Pentru ultimul an al secolului Franţa pregătise alte două mari reuşite: noul metrou din Paris, inaugurat la timp, alături de pista de încercări auto, marea atracţie a expoziţiei. Lumea păşea într-o nouă eră a civilizaţiei. Industria îşi luase avânt. Producţia se despărţea de vechea tehnică, manuală. Maşinismul îşi făcuse intrarea în istorie. Apăruseră deja mari aglomerări urbane. Milioane de oameni se mutau de la sate în oraşe, deveneau muncitori industriali. Creşteau continuu numărul de fabrici şi cererea de forţă de muncă. Se schimba însuşi modul de viaţă, se dezvoltau pieţele de mărfuri şi de bani, creştea nivelul de trai. România scăpase multe dintre trenurile secolului XIX, dar câteva tot a prins. În pragul veacului XX societatea românească era îndreptăţită să-şi făurească visuri de bunăstare. Iar fără o industrie dezvoltată astfel de visuri ar fi fost iluzorii. Cum iluzoriu ar fi fost şi gândul de a ridica o industrie puternică în România fără ca investiţia străină să contribuie substanţial. Căci din ţară puteau fi adunaţi doar puţini, foarte puţini bani pentru afaceri.
Numai că înaintaşii noştri din secolul al XIX-lea, ca şi cei din prima parte a secolului XX, nu se despărţeau râzând de trecutul feudal. Duşmani de neîmpăcat ai capitalului străin erau "ruginiţii".
O aripă a Partidului Conservator.
Ei pledau pentru o formă de stat adusă la nivelul... fondului feudal al societăţii româneşti. Este de la sine înţeles că nu priveau cu ochi buni capitalul de afară. Duşmănia lor pornea din teama că împreună cu banii capitaliştilor străini ar fi intrat în ţară şi idei noi de organizare. Nu numai a economiei, ci şi a statului. "Ce ne trebuie nouă dezvoltare?" - întreba stupid Nicolae Filipescu. Noi nu avem decât "un târg îngust de desfacere, cu deosebire sărac, încât în afară de câteva articole de largă consumaţie toate nevoile se satisfac de o fabrică sau două".
Era un simplu moft specific veacului al XIX-lea? Nicidecum. Mai târziu, în anii interbelici, voci dintre cele mai ilustre s-au ridicat şi ele împotriva capitalului străin. Autoritatea acestor voci, prestigiul lor au făcut ca ecoul în conştiinţa românilor să fie puternic. C. Rădulescu Motru, bunăoară, se temea că investitorii străini aduc din Occident libera concurenţă. Un fapt economic... "ce nu se potriveşte moravurilor poporului român". Dimitrie Gusti, într-un studiu publicat în "Enciclopedia României", monumentală lucrare apărută înainte de al Doilea Război Mondial, era şi mai drastic. Sentinţa lui: "O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor ţării şi la secarea posibilităţilor de trai pentru generaţiile viitoare".
Şi nu erau singurii ce vedeau numai faţa urâtă a medaliei. Fără să privească şi reversul: că ţările care au reuşit să atragă mai mult capital străin au fost cele dintâi care au rupt lanţul subdezvoltării.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
