Odată cu publicarea recentei analize privind dezdăunarea şi plata dosarelor de daună (www.asfromania.ro), am abordat şi ultima verigă din lanţul lung şi uneori puţin înţeles al asigurărilor de răspundere civilă auto pentru prejudiciile cauzate unei terţe persoane (RCA). Şi aici vroiam să ajungem, pentru că plata terţului vătămat este esenţa de a fi a asigurărilor auto şi de aici vine şi obligativitatea ei – protejarea terţului (oricare dintre noi), pe care numai Legea Română şi Directiva Europeană pot să o facă. Din proprie inţiativă, pentru protejarea propriei persoane sau a propriei afaceri, posesorii de autovehicule îşi fac asigurări CASCO, care se apropie mai mult de un contract sinalagmatic prin care părţile convin şi obiectul contractului. În cazul asigurărilor de răspundere civilă, obiectul contractului e stabilit prin lege, elementul variabil fiind numai prima de asigurare.
Foaia de parcurs a unei asigurări de răspundere civilă auto începe cu oferta, care cuprinde în principal numai prima de asigurare, determinată pe baza unui calcul de evaluare a riscurilor potenţiale pe o serie de date istorice şi pe proiecţiile de trenduri, pe tipuri şi clase omogene de asiguraţi şi vehicule, care individualizează ofertele fiecărui asigurător şi care nu pot fi nici aliniate şi nici armonizate. Experienţele sunt destul de diferite, întrucât calculul actuarial se bazează pe portofoliul fiecărui asigurător, complet diferit de la o societate la alta. Asigurarea funcţionează pe principiul mutualităţii şi al calculului mediu, context în care plătim o primă medie la nivelul clasei noastre omogene de asiguraţi (ex. vârsta conducătorilor auto) sau de vehicule (ex. camioane peste 16 tone, transport internaţional), bazată pe experienţa proprie (seria istorică de date) a unui singur asigurător. Dar de aici rezultă diversitatea - uneori cu o plajă largă, poate chiar exagerată – de tarife care nu se pot alinia, pentru că portofoliile şi premisele luate în calcul sunt diferite. Însă aceasta le oferă totodată asiguraţilor posibilitatea (care nu sunt şi beneficiari, deci ”consumatori”) să caute ofertele cele mai bune din perspectiva lor. Uneori aceştia au surpriza să fie “victima” unei analize separate, bazate pe propriul istoric, mai ales dacă acest istoric este mai rău. Încercarea de a calcula o “primă de referinţă” (benchmark) se loveşte de dificultatea construirii unei baze de date istorice, din portofoliile mai multor societăţi de asigurare, iar efortul de a o construi nu este răsplătit de utilitatea practică a acestei referinţe, având mai degrabă rolul unui instrument de informare.
Legislaţia locală acordă o libertate totală, concurenţială, în formarea şi oferirea tarifelor în piaţă de către asigurători. Mai mult, potrivit Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (art. 21, 180 şi 181), “autorităţile naţionale nu pot impune aprobarea prealabilă şi notificarea sistemică cu privire la nivelul primelor sau al bazelor tehnice folosite în special la calcularea primelor”. Cu toate acestea, din interpretarea termenului de “sistemic” cu privire la notificări, ASF a introdus notificarea primelor de risc, dar cu caracter ”temporar”. La fel a cerut informarea asiguraţilor cu privire la metodologiile de calcul şi ipotezele folosite, fără să intre în detaliul “bazelor tehnice utilizate la calcularea primelor”.
Părţile care participă în procesul de ofertare a primei de asigurare RCA – asigurătorul şi asiguratul, direct sau prin intermediul brokerului de asigurare – au posibilitatea să folosească toate datele şi informaţiile de care dispun pentru fundamentarea sau înţelegerea primei din contract.
Desigur că în acest proces apare o diferenţă când este vorba de persoane fizice – un proces mai simplu şi mai standardizat – sau de persoane juridice, mai ales de societăţi cu flote mai mari – pentru care procesul de negociere este mai complex, incluzând folosirea unor date şi informaţii specifice, a unor criterii comerciale, precum şi profilul de risc al asiguratului, calitatea managementului, folosirea unor echipamente mai sofisticate în monitorizarea şoferilor, capacitatea de negociere şi altele. Contractele de la corporaţie la corporaţie sunt la rândul lor destul de diferite, bazate pe experienţe diferite.
Odată încheiat contractul de asigurare, asiguratul nu mai are nici o tangenţă cu poliţa (decât să o arate la controlul poliţiei sau la trecerea frontierei) şi el se concentrează pe pregătirea documentării şi negocierii viitoarei poliţe de asigurare RCA şi, mai ales, a primei pe care o va plăti. Şi aici îl interesează în principal gestionarea riscurilor potenţiale, pentru că de ele va depinde următoarea primă. Dar nu numai de cum gestionează el însuşi riscurile, ci de cum le gestionează şi colegii, concetăţenii lui de … clasă omogenă. Cu cât mai multă atenţie în trafic şi mai puţine accidente, individuale şi la nivelul comunităţii din care face parte, cu atât prima următoare va fi mai mică (asigurările funcţionează pe principiul claselor omogene şi al mutualităţii). Iar aici intră în joc sistemul bonus-malus. Numai că logica acestui calcul funcţionează într-o piaţă în echilibru şi nu trebuie comparată cu reaşezarea pieţei dezechilibrate din 2015 – 2016. Tot aici intervine eventual prima divergenţă între asigurat – cel care plăteşte prima – şi beneficiar sau consumator, adică cel care suferă un prejudiciu în trafic şi trebuie să fie compensat/plătit.
Dezechilibrul în piaţă se produce dacă nu sunt bani suficienţi pentru plata pagubelor suferite de persoanele terţe, din considerente că (a) fie s-a făcut un calcul actuarial superficial sau pe o bază de date insuficientă, astfel încât prima nu acoperă riscurile asumate sau (b) au fost oferite rabaturi comerciale nesustenabile ori preţuri de dumping pentru câştigarea de cotă de piaţă, fie pentru că (c) pur şi simplu primele asiguraţilor au fost administrate necorespunzător, printr-un management financiar imprudent.
De aceea, prima grijă a asigurătorului, după emiterea poliţei de asigurare, este să constituie rezerve tehnice, adică asigurătorul trebuie să pună deoparte o cotă importantă din primele încasate astfel încât să aibă resursele necesare să plătească daunele la nevoie (rata medie a daunei este de circa 65% din prima brută) sau să cedeze în reasigurare anumite riscuri, dar contra unui cost. Aici se întâlnesc cele mai multe nereguli şi de aici încep problemele. Constituirea rezervelor tehnice şi reasigurarea sunt instrumente manevrabile în contabilitate, fie prin faptul că asiguratorul şi-a subevaluat riscurile pe care trebuie să le acopere prin poliţele eliberate, fie că foloseşte un reasigurător ieftin, dar îndoielnic, fie că are un interes comercial prin care urmăreşte să "blocheze" o sumă mai mică, iar diferenţa să o folosească în "investiţii". În practică s-au întâlnit toate cele trei situaţii.
Supravegherea şi controlul ASF au rolul să identifice "deviaţiile" şi să impună constituirea rezervelor tehnice la un nivel adecvat, dar un rol esenţial îl au auditorii financiari, care sunt chemaţi să se pronunţe asupra corectitudinii rezervei şi a reasigurării. Mai ales în condiţiile regimului Solvabilitate II, potrivit căruia asigurătorii îşi fac o autoevaluare a riscurilor portofoliului (ORSA). Aceasta este coloana vertebrală a activităţii de asigurări, dar şi obiectivul principal al controalelor Autorităţii, alături de plasarea rezervelor în active cât mai lichide.
Ca o centură de siguranţă pentru capacitatea financiară de a-şi onora obligaţiile asumate prin poliţele de asigurare, legea le impune asigurătorilor un grad minim de capitalizare (MCR - capital minim) şi o solvabilitate suficientă (SCR - capital de solvabilitate), care intervin în cazul în care rezervele tehnice sunt insuficiente. În acest caz plata daunelor se face din fondurile proprii, care cel mai probabil se recuperează ulterior din primele brute. Asumarea însă a unor obligaţii de plată mai mari decât rezervele, reasigurarea defectuoasă şi fondurile proprii insuficiente, sau producerea unor evenimente grave şi necontrolabile, care generează obligaţii de plată peste aşteptări, generează situaţiile de insolvabilitate, care conduc la faliment. Deficitul de fonduri pentru acoperirea riscurilor asumate a fost în 2014 de circa 2 miliarde lei, stabilit prin auditul bilanţurilor societăţilor de asigurări din piaţă (BSR).
Pagubele efective care urmează să fie plătite se produc ca urmare a apariţiei unor accidente de circulaţie, iar dimensiunea lor este determinată de gravitatea şi frecvenţa evenimentelor. Părţile implicate în această etapă sunt asiguratul şi terţul beneficiar vătămat. Rolul asiguratului se limitează la confirmarea că evenimentul s-a produs. Instrumentarea dosarului de daună se face pe baza documentaţiei terţului păgubit, valoarea pagubei şi termenul de plată fiind interesul său exclusiv. Asiguratul este afectat de producerea evenimentului numai la poliţa următoare, prin aplicarea unei penalizări (malus) care îi măreşte prima.
Aici asiguratul şi consumatorul beneficiar par din nou să intre în conflict: cu cât suma este mai mare, cu atât asiguratul va fi penalizat mai vârtos, prin creşterea daunalităţii clasei omogene din care face parte, şi invers, cu cât suma va fi mai mică, consumatorul va fi mai nemulţumit. Asigurătorul pare să aibă un interes comun cu asiguratul, având în vedere că valoarea despăgubirii îi consumă din fondurile proprii. Şi atunci când acestea sunt insuficiente, conflictele se înmulţesc şi devin litigii. Mai ales la vătămările corporale, unde sumele sunt mai mari. Impactul va fi şi în noul ciclu de prime, iar din considerente de costuri exagerate sau de prudenţialitate primele vor creşte.
Politicile publice tind să protejeze consumatorul şi mai puţin să subvenţioneze producătorul. În economiile de piaţă moderne se stimulează consumul, care devine tot mai diversificat şi sofisticat, şi obligă prin aceasta producătorii să-şi adapteze şi să-şi dezvolte producţia la nivelul cerinţelor consumatorilor. Consumatorii nu mai cumpără ce se produce, ci producătorii produc ce se cere. În materie de asigurări pentru răspundere civilă auto, politicile publice urmăresc satisfacerea consumatorului - persoana terţă păgubită/vătămată - pe seama costului asumat de producătorul accidentului, posesor sau conducător de autovehicul. Este de datoria asiguratului, producător de accidente, să-şi ia măsurile necesare şi să-şi administreze flota în condiţii tot mai bune, astfel încât să scadă frecvenţa şi gravitatea accidentelor. Tehnologia modernă oferă nenumărate instrumente, care desigur presupun investiţii şi costuri. Dacă aceste investiţii conduc la scăderea costurilor cu asigurarea de răspundere civilă, evident că trebuie făcute. Pe de altă parte, aceste măsuri de securitate sporită a traficului contribuie şi la o protecţie mai bună a persoanelor potenţial vătămate, cărora politicile publice le acordă prioritate.
Mişu Negriţoiu este preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF)
