Dacă ai lua arhiva de ziare din anii ‘90, primele pagini ar arăta că administraţia de atunci, guvernul, ministerele sau Parlamentul, erau sub tirul opiniei publice într-o măsură mult mai mare decât astăzi. Practic, nivelul de control şi de transparenţă al acţiunilor guvernului este astăzi mult mai jos.
Pur şi simplu se acceptă ca un dat acţiunile sau numirile. Nivelul de contestare şi de opoziţie faţă deciziile guvernului şi Parlamentului a coborât pentru că într-un fel societatea românească - cel puţin oamenii care au fost în prima linie a schimbărilor în anii ‘90 - este „victima” propriului parcurs. O clasă, un segment a obţinut în mare ceea ce a dorit, cei mai vocali şi-au găsit în antreprenoriat sau corporaţii vocaţia, astfel încât spaţiul public a ajuns să fie o tribună a oficialilor necontestaţi.
Oamenii au uitat că parcursul de azi al României a fost obţinut prin luptă, prin vocea opiniei publice pentru interesul public. Găsindu-şi aparent soluţii individuale - şcoli şi spitale private, de exemplu - cei care au făcut presiuni pentru schimbare şi progres în economie şi societate au părăsit „frontul”.
Cine şi-a făcut „plinul” însă nu înţelege că societatea, ca în fizică, are oroare de vid şi dacă în spaţiul public nu vin să amendeze puterea cei îndrituiţi să o facă, adică oamenii din prima bancă, atunci spaţiul public va fi acaparat de organizaţii de care toată lumea se plânge astăzi că sunt „populiste”.
Sunt populiste pentru că temele care ar trebui abordate şi dezbătute în spaţiul public de cei pregătiţi să le dezbată au fost abandonate sau sunt ignorate în mod vădit.
Dacă cei care luptau cu statul în anii ‘90 au devenit astăzi establishment şi au încetat presiunea pe public, să nu se mire că deşi România avansează în date statistice, în PIB per capita, în cheltuieli bugetare/capita, rezultatele din infrastructură, din sănătate, educaţie şi în general funcţionarea statului sunt mult în urmă.
Practic sectorul public este pe mâna celor care şi-au luat bacalaureatul la 25 de ani şi au semnat apoi doar pentru diplome pe la diverse facultăţi private care astăzi nici nu mai există. Reţelele conduc statul, aproape la fel ca înainte de ‘89.
Exemplul recent de la Camera Deputaţilor, una din instituţiile cheie ale statului, unde hackerii au făcut varză datele, arată că impostura ajunge încet-încet până la vârf. Şi asta chiar şi în domeniile tehnice, care ar fi trebuit să fie insule de competenţă.
Ferma Dacilor, Crevedia – cazuri de incompetenţă, conivenţă şi închideri din ochi în faţa unui interes privat „sălbatic”. Urmează cazul Roşia Montană, unde premierii îşi aruncă de la unii la alţii vina dar cineva va trebui să răspundă de ce România nu a putut să decidă singură dacă folosirea cianurii pentru extracţia aurului în Apuseni afectează sau nu mediul. De ce trebuie România să plătească despăgubiri de miliarde de dolari dacă şi-a protejat cetăţenii de efectele potenţial dezastruoase ale poluării cu cianură a Munţilor Apuseni şi apoi eventual a Dunării şi a Mării Negre? Să explice cei care au reprezentat guvernul, Ministerul de Finanţe, ce au făcut pentru apărarea intereselor ţării.
Mulţi au gândit că aderarea la Uniunea Europeană şi NATO va aduce în mod necesar modernizarea României, că va fi combustibilul pentru saltul înainte, însă iată că cei care s-au instalat la conducere folosesc acestea mai mult ca nişte scuturi pentru a-şi justifica lipsa de progres în administrare decât ca pârghii pentru transformări de substanţă.
Situaţia devine şi mai complicată în condiţiile în care Uniunea Europeană traversează o perioadă foarte complicată pentru că nucleul franco-german nu mai are forţa de tracţiune de odinioară. Orice s-ar spune, ieşirea Marii Britanii din UE nu a fost o lovitură numai pentru insulari, dar UE fără englezi parcă se învârte în cerc şi ezită enorm înainte de a lua decizii dificile. Poate că nici agresiunea de la est nu ar fi survenit dacă englezii nu ar fi părăsit Bruxelles-ul.
Chiar în aceste zile UE trece prin testul protestelor agriculturilor, care pune la încercare una din politicile cheie ale sale, pentru care alocă mai mult de jumătate din buget.
În condiţii de derivă geo-strategică la vest şi cu un război în desfăşurare la est, lipsită de o clasă administrativă performantă, progresul economic al României nu este o garanţie pentru progresul social suficient. Dimpotrivă. Dacă nu capilarizează şi rămâne insularizată, dacă nu sunt schimbări de structură în administraţie şi dacă cei care au forţa şi timpul necesare pentru a face presiuni pentru modernizare şi absorbţie de competenţă nu le fac, drumul nu e obligatoriu în sus.
