Opinii

Steven van Groningen, Raiffeisen Bank: De ce avem dobânzi mari în România şi cum le putem reduce?

Steven van Groningen, Raiffeisen Bank: De ce avem dobânzi mari în România şi cum le putem reduce?

Autor: Steven van Groningen

24.10.2010, 23:53 315

Acum câteva zile a apărut un articol în Ziarul Fi­nan­ciar cutitlul: "Cum e posibil ca în anul 2010 în România,ţară membră a UE, băncile să practice marje fixe de 9% lacredite?"
Mă bazez pe fapte ca să răspund mai întâi la întrebare, iar lasfârşit voi exprima şi o opinie personală despre nivelul dobânzilorîn România.

Mai întâi să răspund la întrebarea autorului articolului, domnulprofesor Armeanu. Folosesc exemplul dat de dânsul, un credit îneuro convertit la EURIBOR Ă marjă fixă de 9%. Poate ar fi bine săprecizez înainte de toate că nu lucrez pentru banca la care dl.profesor face referire directă. Interesul meu este să avem odezbatere de calitate despre ce se întâmplă în siste­mul bancar şiîncerc să aduc o con­tribuţie la acest tip de dezbatere.

Creditele cu o dobândă variabilă au două componente. O partevariabilă şi o marjă fixă. Partea variabilă se modifică în funcţiede condiţiile de finan­ţare din piaţă, iar partea fixă acoperăcosturile administrative, costurile de risc şi profitul băncii. Casă ajungem la partea fixă discutăm mai întâi de parteavariabilă.
Componentele care variază în timp sunt EURIBOR, riscul de ţară,măsurat prin CDS, şi costul cu rezerva minimă obligatorie; împreunădau costul de finanţare.
Despre partea variabilă, domnul profesor scrie: "Cotaţia EURIBOR lamomentul actual este cu aproape 4 puncte procentuale mai mică decâtcea de la momentul semnării contractului. Ca urmare, băncile au uncâştig supli­men­tar de aproape 4 puncte procen­tuale prinaplicarea unui artificiu simplu".
Afirmaţia este complet greşită. Să por­nim de la conceptele debază: EURIBOR este rata la care depozitele interbancare în eurosunt oferite de o bancă de prim rang unei alte bănci de prim rangdin zona euro - EMU (European Monetary Union). Presu­pun că nu estenevoie să explic că Ro­mâ­nia nu face parte din zona euro şi caatare nicio bancă din România nu este contributoare la EURIBOR. Laadresa de internet www.euribor.org puteţi găsi definiţia şi maimulte informaţii pe acest subiect.
Ca să dăm credite în euro în Ro­mânia trebuie mai întâi să atragemresurse în euro.

Nivelul rezervei minime obligatorii la BNR indică faptul că avemnevoie de mai mult de 130 de euro (133,33 euro ca să fiu mai exact)pentru a da un credit de 100 de euro, rata de rezervă minimăobligatorie fiind de 25% pentru valută. De unde găsim aceşti euro?În principal la băncile din zona euro, inclusiv băncile-mamă. Darne dau aceşti bani la acelaşi preţ cu cel cerut băncilor de primrang din zona euro, şi anume la EURIBOR? Cu certi­tudine,răs­pun­sul este nu. Tre­buie să plătim în plus fiindcă Româniaeste considerată o ţară cu un risc mai mare.În perioada în careEURIBOR a scăzut cu "aproape 4 punc­te procen­tuale", ris­cul deţară a crescut - în funcţie de mo­men­tul la care ne re­fe­rim - cupână la 6 puncte pro­centuale (între de­cem­brie 2007 şi mar­tie2009), sau cu 3 punc­te (între decembrie 2007 şi momentulactual).
Atunci nu putem să spu­nem că băncile din Ro­mâ­nia au avut uncâştig supli­mentar când EURIBOR a scă­zut, aşa cum susţine domnulprofesor.
Faptul că nu suntem în zona EURO înseamnă că preţul pe care îlplă­tim pentru finanţarea cre­di­telor în euro nu este EURIBOR, ciEURIBOR plus ris­cul de ţară. Faptul că sun­tem în Româ­nia maiadaugă şi costul cu RMO la BNR.

Cu acest punct cla­rificat putem să ne uităm la marja fixă. Vă daucâteva cifre valabile pen­tru creditele în valută în România în2009 (2008). Cal­culele sunt făcute pe baza datelor statisticepublicate de BNR.
Costurile administrative erau de 4% (4,5%), costul cu rezerva de 1%(2,1%), iar costul de risc 2,1% (1,4%). Dacă includem cos­tul curezerva (cir­ca 1%) şi prima de risc de ţară (CDS-ul de circa 3,5%)în par­tea variabilă, atunci marja fixă ar tre­bui să fie în jur de6% pentru a aco­peri doar costurile administrative şi de risc,asumând o marjă de profit zero. Fiind cifre pe întreg sistemulbancar este vorba de o medie; în practică, mar­ja fixă va fi maimică pentru creditele garantate şi mai mare pentru creditelenegarantate, dar pentru explicaţia noastră nu are importanţă,pentru că vorbim doar de mecanisme.
Acum ajungem la întrebarea de mai sus. Conform cifrelor aduse îndis­cu­ţie, în medie, pentru un credit în va­lută, o marjă de 6%pare rezonabilă (pre­supunând că marja de profit a băncii ar fizero şi incluzând în partea variabilă prima de risc de ţară şicostul de rezervă minimă obligatorie, aşa cum ar fi corect) dacăanalizăm sistemul ban­car în ansamblu (ceea ce face ana­liza maisolidă versus situaţia în care luăm un exemplu particular de bancăşi îl extrapolăm la întreg sistemul ban­car). Dacă aplicăm OUG 50(care in­clu­de o parte din costurile variabile în marja fixă),marja fixă peste EURIBOR ar tre­bui să însumeze mi­ni­mum CDS-ul(circa 3,5%) Ă costul de rezervă minimă obli­gatorie (circa 1%)Ăcosturile admi­nis­tra­tive (circa 4%) Ă costul riscului (circa2%), adică un total de circa 10,5% fără niciun fel de marjă deprofit (de altfel, sis­temul bancar în ansamblu are pierderi înacest moment). Acum ar trebui să înţelegem de ce avem credite cu omarjă fixă de 9% peste EURIBOR.
Explicaţia nu este cea pe care o descrie domnul profesor: "De cepractică unele bănci marje atât de mari? Pentru că legislaţia lepermite".
Este exact invers.
OUG 50, şi nu băncile, este cea care le impune clienţilor o marjăfixă mai mare. Băncile nu au altă opţiune. Doar EURIBOR poate fivariabilă - prevede OUG 50, în timp ce toate celelalte elementetrebuie incluse în marja fixă, ceea ce este în primul rândincorect. Aşa cum am precizat mai sus, şi prima de risc de ţară(dependentă de percepţia pieţelor financiare faţă de România), şicostul rezervei minime obligatorii (dependent de rata de rezervăminima obligatorie stabilită de BNR conform deciziilor de politicămonetară, de rata de remunerare a RMO de către BNR şi de dobânda depiaţă la euro) sunt de fapt variabile.
Luând exemplul d-lui Armeanu, să spunem că un client a avut uncredit cu o dobândă de 10% înainte de intrarea în vigoare a OUG 50.OUG 50 obligă banca să facă o anexă la contract în care dobândaeste exprimată după formula EURIBOR Ă marjă fixă. Dacă EURIBOR este1%, marja devine 9%. Aşa s-a ajuns la o marjă fixă de 9%. Nu esteimpusă de bancă, ci de lege.
Dacă ne întoarcem un pic la calculele de mai sus referitoare lamedia pentru sistemul bancar, vedem imediat că diferenţa dintremarja fixă de 6% care rezultă din calcule şi cea de 9%, care reiesedin OUG 50, ar trebui să reprezinte riscul de ţară, acum în jur de3,5% şi costul cu rezerva minimă obligatorie, de circa 1%, fărănicio marjă de profit. În fapt, marja de profit este reziduală, iaracum este negativă.
OUG 50 obligă băncile să mute cea mai mare parte a costului definanţare în marja fixa, ceea ce nu este tocmai corect, aşa cum amsubliniat mai sus. În dorinţa de a crea transparenţă, OUG 50 acreat un produs Frankenstein. O mare parte din marja fixă impusă deOUG 50 reprezintă de fapt un element variabil.
Transparent? Da. În interesul clientului? Nu. Bineînţeles, clientular trebui să beneficieze de o posibilă scădere a costului definanţare în viitor. Conform OUG 50, clientul poate beneficia înviitor de reducerea costului la creditele în euro doar în cazul încare EURIBOR scade - puţin probabil, pentru că nu prea mai are undesă scadă. De fapt, este foarte probabil ca EURIBOR să crească înanii următori. Însă, conform OUG 50, în cazul foarte probabil încare în anii următori scade riscul de ţară şi/sau costul de rezervăminimă obligatorie, clientul nu beneficiază de această evoluţie înmod direct.
Acum, opinia mea personală. Nu este nouă, am spus-o în repetaterânduri.
Costul creditului în România este relativ ridicat şi, într-adevăr,trebuie redus. Cum anume? Avem teoretic cinci elemente asupracărora se poate acţiona: riscul de ţară, costurile ad­ministrative,costurile cu riscul, costul de rezervă minimă obligatorie şi marjade profit. Deocamdată, a cincea componentă a preţului creditului,profitabilitatea sistemului bancar, nu oferă multe posibilităţi,sistemul bancar în an­samblu fiind în pierdere după datelepu­blicate de BNR.
Pentru calitatea dezbaterii publice, vă propun să răspundem cupro­fe­sionalism la o întrebare mai in­te­resantă: "De ce avemdobânzi mari în România şi cum le putem reduce?"

Steven van Groningen este preşedintele RaiffeisenBank

AFACERI DE LA ZERO