Contextul economic global, tensionat de incertitudinile geopolitice, dar şi dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor digitale avansate, care pot contribui la eficientizarea activităţii în toate sectoarele de activitate, determină principalele economii ale lumii să revină la practica politicilor industriale pentru a-şi atinge obiectivele. Dacă în trecut astfel de politici vizau, cu prioritate, creşterea economică şi crearea de locuri de muncă, cele recente sunt concentrate pe securizarea lanţurilor de aprovizionare şi dezvoltarea unor tehnologii performante în domeniile cheie ţinând cont, de asemenea, de obiectivele climatice. Prin iniţiative de acest tip, guvernele pot oferi diverse facilităţi sau finanţare directă pentru a încuraja investiţiile, dar, în acelaşi timp, pot genera şi tensiuni în relaţia cu partenerii comerciali sau potenţialii investitori.
Printre politicile industriale recente se numără legea privind reducerea inflaţiei („IRA”) din SUA, Alianţa Europeană a Bateriilor sau iniţiativele strategice ale Japoniei privind lanţul de aprovizionare. De asemenea, există numeroase iniţiative care vizează cercetarea şi inovarea în domenii critice, cum ar fi energia verde şi tranziţia digitală (Orizont Europa), sau alianţe sectoriale, precum cele care susţin dezvoltarea unor tehnologii de vârf în domeniul semiconductorilor.
Politicile de acest gen şi-au arătat în timp beneficiile şi au, şi în prezent, potenţialul de a contribui la surmontarea provocărilor cu care se confruntă economiile şi, implicit, companiile din întreaga lume. Pe de altă parte, însă, există şi riscul înmulţirii măsurilor protecţioniste, din dorinţa statelor de a asigura companiilor locale stimulente atractive, dar şi pentru a atrage cât mai multe investiţii străine. Însă acestea nu pot fi duse la extrem (cum ar fi relocarea unor unităţi de producţie în ţară, din locaţii mai eficiente) pentru că, pe termen lung, ar genera costuri de producţie greu de susţinut. În plus, ar atrage iniţiative similare din partea partenerilor comerciali, astfel că, în final, acordurile bilaterale, regionale sau chiar globale în anumite domenii sunt de preferat.
Friendshoring – între avantaje şi exces de zel
Totodată, politicile industriale actuale acordă o importanţă tot mai mare conceptului de „friendshoring” (care favorizează relaţiile economice cu aliaţii politici) atunci când analizează structura lanţurilor de aprovizionare pentru domeniile cheie ale economiilor, dar şi fluxurile financiare.
Un exemplu în acest sens îl poate constitui politica europeană privind investiţiile străine directe (instituită printr-un regulament în vigoare din 2020), care prevede că fiecare stat membru are sarcina să examineze investiţiile străine directe efectuate pe teritoriul său din
perspectiva siguranţei şi ordinii publice. Regulamentul are în vedere investiţiile din afara Uniunii Europene (non-UE), însă autorităţile europene au lăsat la latitudinea statelor membre modul de implementare, astfel că multe dintre acestea, inclusiv România, au impus condiţii mult mai stricte la autorizarea investiţiilor, ca măsură de protecţie pentru sectoarele considerate strategice.
Însă, în România cel puţin, sectoarele strategice sunt foarte vag definite, astfel că, în prezent, aproape orice investiţie, fie că este non-UE, UE sau chiar din România, trebuie notificată comisiei pentru examinarea investiţiilor străine directe, special creată în acest scop, pentru a se evita riscul de neconformare. Astfel, o iniţiativă menită să protejeze economiile europene de potenţiale investiţii ostile riscă să se transforme într-o barieră în calea tuturor investiţiilor, în anumite state cel puţin.
În concluzie, ideea reindustrializării este benefică pentru economiile din întreaga lume, dacă politicile aferente stimulează dezvoltarea investiţiilor locale, pentru că un mediu antreprenorial puternic are potenţialul de a spori rezilienţa economiei la eventuale şocuri externe, dar le încurajează şi pe cele străine, fără de care nicio economie nu poate performa la adevăratul potenţial. În plus, pentru a fi eficiente, aceste politici ar trebui să fie ţintite, pe domenii considerate strategice, pentru care să se dezvolte pachete coerente de măsuri aplicabile pe termen lung.
