Defekt, unul dintre cele mai atrăgătoare titluri de roman, fără efecte speciale. Florin Irimia, anglist iaşiot, publică la Brumar un roman plin de senzaţional geografic, intelectualist şi, totodată, mustind de consideraţii asupra mentalităţilor româneşti. Aici fac pauză ca să-mi dau seama cât de mult s-a scris despre românism după Revoluţie. În linia lui Cioran din Pe culmile disperării, iar nu în cea a lui Mircea Vulcănescu ori Noica. Irimia deviază şi de la linia cioraniană, adică de la cinism şi revoltă, înspre scepticism, resemnare şi chiar lehamite. Mioritism, cum ar spune cei care n-au înţeles mai nimic din baladă.
În linii mari - dacă tot mă aliniez atâta - este vorba despre un profesor de sport dezabuzat, fiu de bani gata, care deplânge lipsa unui plan de viaţă iniţial, ceea ce îl subordonează unei existenţe terne. Urmează o aventură extraconjugală fatală cu tânăra amantă a tatălui său sexagenar, avocat de succes. Apoi o mise en abîme, de la care scriitorul român nu se poate abţine, în care se arată cum best-seller-ul visat de unul dintre colegi, alt profesor obosit, este dus la capăt chiar de narator. În felul acesta, romanul despre moravuri provinciale şi destine aplatizate devine brusc internaţional şi spectaculos la modul sofisticat.
Un fapt ciudat, dar nu prea în literatura noastră, e că profesorul de sport are limbaj şi viziune intelectualiste, el fiind un elitist fără putinţă de scăpare, fost student în Drept, dar nu şi publicist. Proza se manifestă, astfel, la modul retoric şi inductiv: de la meditaţia deprecatoriu-ironică asupra sorţii individuale, la cea asupra sorţii de doi bani a neamului românesc.
Perspectiva negativistă izbucneşte de la prima propoziţie: "Eduard Tăutu nu există". Şi imediat ni se precizează că ceea ce contează sunt cuvintele, nu acţiunile desemnate de ele. Teoria limbajului ca acţiune, pragmatismul lui J. L. Austin, este aruncat pe fereastră: "Istoria existenţei lui Eduard este în cuvinte. Cuvinte încă nescrise. Eduard Tăutu: deopotrivă autor şi personaj, născut din propria-i voinţă". Antieroul oarecum vlahuţian nu are niciun har şi niciun chef, dar observă şi analizează tot cu acurateţe maximă, ceva de speriat, domnule! Un lucid resemnat: "această incapacitate de a persevera, de a mă îndârji să duc un lucru la bun sfârşit". După care neputinţele lui sunt derivate din ADN-ul neamului, lucru care l-ar ostoi şi îmbucura pe neica Patapievici: "suntem o naţiune rudimentară, un animal mocirlos, mic, agresiv şi fricos". Numai că naratorul imediat îşi ia seama şi adaugă că aste vorbe sunt exageraţiuni şi azvârle pisica în ograda mai largă a umanităţii: "singurul mod prin care specia umană este în stare să evolueze se reduce la perfecţionarea capacităţii ei de autoamăgire".
Filosofarea fin persiflantă asupra formării timpurii a unui plan de viaţă constituie sâmburele romanului. De la lipsa acestui plan i se trag lui Eduard toate ponoasele: nevasta nu-l prea respectă şi nici el însuşi nu se respectă pentru că, iată, a eşuat într-un liceu, cu salariu de nimic şi monotonie cât încape, ba, mai mult, nu-i plac nici copiii, deşi a produs două fetiţe.
Însă, precum eroii romantici şi precum eroul din romanul lui Mihai Vakulovski, Eduard este o mândreţe de bărbat, chiar aşa speriat de responsabilităţi: "Vedeţi dumneavoastră, nu e uşor să fii bărbat - înalt, bine făcut, brunet, cu ochi albaştri". Textul are şi mult subtext, în care se accentuează impotenţele acestui Adonis moldav. Autoironia constantă e ceea ce diferenţiază Defekt de alte proze apărute cam în aceeaşi perioadă. Şi asta pentru că naratorul-autor nu este atât de narcisist precum alţi naratori-autori îndrăgostiţi de ei înşişi. Doar că are boala de a ţine discursuri la tot pasul, cărora la fel de bine le-am putea zice şi predici. Suspansul este suspendat parcă în ciuda cititorului: "Aşa că vă spun acum, oameni buni, NU vă mai inventaţi pretexte pentru a NU începe ceea ce vă doriţi să începeţi, credeţi-mă, sunteţi de mult pregătiţi pentru asta doar că vă lipseşte acel mic imbold fără de care nu se poate, dar care nu e mare scofală, necesită doar un dram de disciplină şi dăruire, şi porniţi-vă odată la drum dacă nu vreţi să ajungeţi în situaţia mea".
Naraţiunea începe să vibreze abia când Eduard accidentează o tânără pe trecerea de pietoni, noaptea. O transportă la spital ca salvator, nu ca şofer iresponsabil şi niţel afumat, pentru a afla, a doua zi, că o cheamă Scarlett (ca în Pe aripile vântului, cum se va detalia ulterior) şi este amanta tatălui-avocat. De aici încolo, enigma Otiliei...
Reţin, totuşi, din carte că românii au fost învăţaţi de comunişti să se mulţumească cu puţin, după Revoluţie devenind "zombi ai abuliei, perplexităţii şi demoralizării", nişte corupţi. În loc de antreprenoriat, ei preferă şmecheriatul. "Inconsistenţa lor nativă" este probată, comic, de lipsa de calitate morală şi cetăţenească a celui care aduce toate aceste critici. Un fiu de fost beneficiar al sistemului comunist, care se laudă în subtext public cu dimensiunile mădularului viril. Şi aici este de căutat şarmul de prozator al lui Florin Irimia, probabil cel mai ironic autor cu personajul lui principal. Cred că nimeni nu a mai întreprins o critică a poporului român din unghiul de vedere al unui iresponsabil arătos şi inteligent. Romancierul e un reporter care îi bagă sub nas microfonul lui Eduard şi îl încurajează să debiteze. Cum pe la noi pe acasă sunt de găsit mai ales sarcasmul şi băşcălia, semne ale grosolăniei, salut această abordare de o subtilitate orientală.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
