Anii ’80 au rămas în amintire ca ani de foame şi frig, cu rafturi goale bâzâite de muşte, cu cozi de jumătate de zi la carne şi pâine. Atunci România şi-a plătit datoria externă în avans pentru că liderii din acea vreme s-au temut de pierderea controlului şi a suveranităţii ţării prin îndatorare. A fost o formă de economisire forţată autodeterminată.
Anii ’90 au distrus veniturile şi economiile populaţiei prin inflaţia galopantă de 200%-300% pe an. Salariaţii din companii au fost mai protejaţi pentru că acestea puteau la rândul lor să mărească aproape lunar preţurile şi tarifele şi ulterior veniturile acestora, însă restul angajaţilor din economie, din sănătate sau educaţie, spre exemplu, au avut parte de încă o perioadă foarte dură deşi Revoluţia din 1989 le dăduse aripi.
Din 2008 încoace a venit iarăşi vremea scadenţei şi a chinului, dar de această dată pentru a plăti „huzurul“ dintre 2001 şi 2008. Un „huzur“ plătit scump, cu dobânzi la lei de 15-20% şi la euro de 10-12%. Oamenii au strâns din dinţi şi strâng în continuare pentru a face faţă ratelor în creştere, majorării preţurilor la combustibili, energie, servicii medicale şi alimente, pentru a plăti taxe mai mari şi, culmea, aceste date de la Banca Naţională arată că reuşesc să mai şi pună bani deoparte, circa 2 miliarde de euro în plus pe an.
De oriunde ar veni aceşti bani în plus – din străinătate, din muncă la gri sau la negru, din comerţul cu maşini second-hand, spre exemplu, care a devenit pentru mulţi români un mijloc de a obţine venituri suplimentare – sunt mărturia unei uluitoare capacităţi de adaptare la agresiunea mediului exterior de care dau dovadă românii.
Ca de atâtea ori în istoria modernă a acestei ţări, în faţa unui management dezastruos al clasei conducătoare, capacitatea de adaptare şi de găsire a unei soluţii de supravieţuire a românului de rând, de a strânge din dinţi până la urmă, se dovedeşte singura cale de a merge mai departe. Admirabil stoicism. Măcar de 1 Mai să îl observăm.
