ZF 24

ZF 21 de ani. Cristian Hostiuc, director editorial ZF: Dacă

30 DE ANI DE CAPITALISM 30 DE ANI DE BUSINESS 3 GENERAŢII DE ANTREPRENORI

ZF 21 de ani. Cristian Hostiuc, director editorial ZF: Dacă

Autor: Cristian Hostiuc

19.11.2019, 00:02 1139

În 1990, după căderea comunismului, aproape toate ţările din lagăr au pornit de la acelaşi nivel, un PIB de 35-40 miliarde dolari/euro.

După 30 de ani de capitalism, după 30 de ani de business, România are 706.144 de companii care şi-au depus bilanţul la Finanţe, dar dintre care 3.370 de firme româneşti şi străine, numai 0,53% din total, realizează 65% din cifra totală de afaceri, de peste 330 miliarde euro. Iar 51% din cifra de afaceri realizată anual în România este deţinută de multinaţionale.

PIB-ul României, adică valoarea adăugată produsă în fiecare an, este de 202 miliarde euro.

Cea mai mare companie din România este Automobile Dacia, cu 5,3 miliarde euro. Dedeman, deţinută de fraţii Pavăl, este cea mai mare companie antreprenorială românească, cu o cifră de afaceri de 1,4 miliarde euro.

Ion Ţiriac este cel mai bogat român, cu active de 5 miliarde euro.

În topul 500 al companiilor din Europa Centrală şi de Est realizat de Coface, România are 61 de firme şi se află pe locul trei, Polonia are 175 şi se află pe primul loc, Ungaria are 71, iar Cehia are 60.

Cea mai mare companie din Polonia este Polski Orlen, un grup cu business în petrol, petrochimie, minerale şi farma care are afaceri de 25 miliarde euro.

În Cehia, Skoda este cea mai mare companie, cu afaceri de 16 miliarde euro. În Ungaria, Mol este pe primul loc, cu afaceri de 16 miliarde euro.

Cehul Petr Kellner, cu afaceri în telecom, televiziune, credite etc., a reuşit să construiască un grup de 44 de miliarde de euro.

În 30 de ani, acestea sunt rezultatele economice şi de business ale României.

Ar fi putut să fie mai bine?

Dacă nu am fi pierdut anii ’90, un deceniu în care nu am ştiut unde să ne ducem ca ţară din punct de vedere politic, în Vest sau să rămânem între Est şi Vest, în mod cert România şi businessul din România ar fi fost mult mai sus, puterea companiilor antreprenoriale româneşti ar fi fost mai mare şi în final puterea de cumpărare ar fi fost mai sus, evidenţiată prin nivelul salarial.

În anii ’90, atunci când Polonia, Ungaria şi Cehia îşi deschideau graniţele către investitorii străini, noi am pus în faţa uşii „nu ne vindem ţara!”, am făcut o privatizare locală, fără bani, fără knowledge, doar prin transferul unor contracte de la stat în sectorul privat, şi în final am pierdut cu toţii.

Privatizarea în România a avut mai degrabă un scop imobiliar decât unul de producţie, iar acest lucru s-a văzut după intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, când preţul activelor imobiliare a explodat.

Primii oameni de afaceri ai României, poate cu excepţia lui Ion Ţiriac, nu au devenit puternici, nu au reuşit să îşi creeze grupuri care să reziste vremurilor, şi mai degrabă şi-au dus banii câştigaţi în străinătate sau i-au pierdut pe parcurs.

Şi oamenii de afaceri români, primii capitalişti, erau numai cu jumătate de gură pro investiţii străine şi asta numai dacă făceau afaceri cu ei, dacă prin ei se făcea intrarea în România.

Zece ani PIB-ul României a băltit în jurul a 40 miliarde de euro, iar un salariu de 500 de euro era un lux.

Şansa noastră a fost schimbarea totală de direcţie după 2000, când, dacă ne uităm la date, România a avut acelaşi ritm de creştere ca Polonia, dacă nu chiar mai mare. 

De la doar câteva miliarde de euro, soldul investiţiilor străine a sărit la 75 miliarde de euro în următorul deceniu.

În 20 de ani PIB-ul a crescut de cinci ori, la fel şi salariile. Dedeman avea afaceri de 20-30 milioane de euro la începutul anilor 2000, iar acum are 1,2 miliarde euro.

Dar Polonia, cu un PIB de 500 miliarde euro, a scăpat în câştigătoare.

Dar am rămas fără patru milioane de români, iar cei cinci milioane care lucrează în ţară preferă oricând să lucreze la o multinaţională decât la o companie românească.

Mai mult decât atât, antreprenorii români preferă mai degrabă să lucreze cu o multinaţională decât cu o companie românească. De asemenea, directorii români au ca primă opţiune să se ducă într-o multinaţională decât să lucreze pentru un antreprenor român.

Cu toţii ne uităm pentru următorul deceniu şi ne întrebăm cine va aduce creşterea, având în vedere că investiţiile străine stagnează, că acest model de creştere economică în Europa Centrală şi de Est se apropie de sfârşit.

Cu puţine excepţii, grupurile antreprenoriale româneşti nu sunt suficient de puternice pentru a intra mai adânc în economie, pentru a se duce şi către alte industrii sau pentru a cumpăra companii şi active scoase la vânzare, fie de multinaţionale, fie de stat.

În schimb, vedem cum grupurile private din zonă intră ele acum în România şi cumpără pe bani foarte mulţi tot ce este scos la vânzare.

Acum se face primul schimb de generaţie şi speranţa noastră este că spiritul capitalist va fi mult mai puternic decât spiritul millenialist, care se îndreaptă mai degrabă spre un capitalism socialist.

Despre asta vom scrie în următoarele decenii.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO