Radu Florescu despre Alexandru Florescu (I)
Cea mai vie amintire despre tatăl său, Alexandru, istoricul Radu Florescu o are din copilărie, din vremea când Alexandru îl lua cu el dincolo de graniţele Vechiului Regat, în Transilvania şi în Bucovina. Alexandru Florescu (foto) a fost secretar general al Ligii Culturale între 1893-1905 şi, în această calitate, era „emisarul Ligii şi pe ascuns al guvernelor ţării, indiferent de culoarea lor politică, pe lângă conducerea Partidului Naţional al Românilor din Transilvania”. Ca secretar general al Ligii Culturale, Alexandru Florescu întreţinea relaţii tăinuite cu toţi cei care susţineau lupta românilor din afara Regatului. Evident şi cu străinii câştigaţi la cauza românilor: ziariştii francezi E. Fleurens şi Pellissier, profesorul englez de la Oxford R.W. Seton Watson, care îl vizitau la Bucureşti şi care îi cereau sfatul ori de câte ori voiau să fie corect informaţi. Seton Watson iniţial era interesat de unguri şi de istoria lor. Îl atrăseseră memoriile lui Lajos Kossuth, publicate la Londra în 1880. Alexandru Florescu e cel care îl îndeamnă mai degrabă să studieze istoria românilor persecutaţi de unguri. Călătoriile lui Florescu în Transilvania şi Bucovina au fost numeroase. Unele le-a făcut cu banii lui. A riscat de multe ori să fie arestat de poliţia maghiară. Tocmai în momente în care în hainele sale erau cusute importante sume de bani culese „de la prieteni pentru prieteni”. Erau bani destinaţi celor în suferinţă din timpul procesului memorandiştilor sau celor care candidau în alegerile pentru Camera ungară. Tatăl istoricului lua parte la şedinţele şi discuţiile din Comitetul PNR de sub conducerea lui Ion Raţiu şi mai apoi a lui Gheorghe Pop de Băseşti.
Întâlnirile între români aveau loc nu numai în Ardeal. Casa lui Alexandru Florescu de pe Calea Victoriei din Bucureşti era frecvent vizitată de toţi fruntaşii români din Transilvania. “Eu, fiind copil, mă ţineau în braţe Alexandru Vaida Voevod, Theodor Mihaly şi Vasile Lucaci”. Cel mai iubit era Vasile Lucaci. Cel mai puţin iubit de copii era Iuliu Maniu, „găsindu-l prea rece şi puţin încrezut”. Venea des pe la ei Badea Cârţan, „care îmi acorda atenţie deosebită şi pe care tatăl meu îl aproviziona cu cărţi şi broşuri ce le ducea în desagi, de contrabandă, în Ungaria, umblând peste munţi pe poteci numai de el cunoscute”. Dintre oamenii politici cu care tatăl lui Radu Florescu era mai în legătură şi care „îi puneau la dispoziţie bani din fonduri secrete, erau I.I.C. Brătianu şi, cu mai multă generozitate, Take Ionescu”. În familia lui Florescu nu era iubit regele Carol, pentru că „în politică nu-şi putea uita originea germană”. Era numit „neamţul”. I se recunoşteau calităţile de integritate şi prestigiu, ca şi meritele în epoca de câştigare a independenţei, dar în casa Florescu toţi erau familiarizaţi cu sentimentele antidinastice. „Eram crescut să admir republica şi îndeobşte Franţa. Când îl întrebam pe tatăl meu pe care om politic îl admira mai mult în istoria modernă îmi răspundea că pe republicanul Leon Gambetta, fiindcă a continuat războiul după capitularea lui Napoleon al III-lea şi servindu-şi ţara nu s-a simţit îndreptăţit la nicio răsplată. Acelaşi sentiment îl avea pentru luptătorul italian Garibaldi”.
„Abia învăţasem să citesc, scrie istoricul Radu Florescu, când tatăl mi-a pus în mâini publicaţiile Ligii Culturale, spunându-mi că m-a înscris membru al Ligii în insăşi ziua naşterii (mele). Fusesem instruit de timpuriu în activitatea Ligii. Tata îmi spunea: îi zice Liga Culturală ca să ascundă scopul ei care este politic şi are în vedere acţiunea pentru unitatea tuturor românilor într-o singură ţară. Mai adăuga: cât timp regele Carol nu-şi schimba felul, unirea nu se va putea face fără luptă, ba vorbea de război şi considera Franţa ca aliată firească a României. De timpuriu mi-a dăruit cărţi ilustrate cu istoria revoluţiei franceze. Convingerea lui că Franţa este apărătoarea Latinei Ginte l-a făcut să fie un aprig susţinător al intrării României în războiu în sprijinul Franţei ca singurul mijloc de a ne realiza unitatea naţională”. Radu Florescu e de părere că Nicolae Iorga, care e numit Secretar General al Ligii în locul tatălui său, nu era personalitatea potrivită a fi în această funcţie. Fireşte pentru că lua locul tatălui său în 1905. După el cu alegerea lui Iorg Liga „şi-a pierdut caracterul combativ. Personalitatea lui Iorga, crede Florescu, era prea voluminoasă, pentru un rol de conspirator, iar aplecarea lui de a sluji şi a măguli Curtea regală nu-l făcea apt pentru a înfrunta adversităţile unei politici naţionale de revendicări, cât timp politica oficială era alta. Era de altfel prea dedat înălţării sale proprii, mai adaugă o săgeată Radu Florescu, pentru a se mulţumi să servească o cauză impersonală. Astfel Iorga, după mărturiile tatălui meu, a pus Liga pe linie moartă, iar resursele ei în serviciul cercetărilor sale de istoric şi publicist. Liga şi-a strămutat activitatea la Văleni de munte, Iorga luând cu el arhivele Ligii. Probabil considera că strălucirea lui literară şi istorică va fi suficientă pentru a încuraja unitatea tuturor românilor de pretutindeni. E drept că apelul istoriei pe care îl servea cu vasta sa putere de muncă, erudiţiune şi elocinţă, formau un imbold puternic pentru a servi cauza românească. Totuşi versatilitatea sa politică nu mai puţin servea ridicării sale proprii. Tot pe acea vreme Iorga fusese numit instructorul moştenitorului tronului Carol, fapt pe care uită să-l menţioneze în volumul 10 partea contemporană a istoriei sale. În rând cu propaganda din Cercurile Curţii de pe acea vreme pare-se că nu a instruit pe moştenitorul cel tânăr al tronului pe atât cât să-l îndepărteze de la aplecarea către Germania unde fusese trimis de unchiul său regele Carol I să-şi facă instrucţia militară şi să-l îndepărteze de la ideea că istoria României începe numai cu întemeierea Regatului şi instalarea supremaţiei germane în Estul Europei. Era tema ce se răspândise în învăţământul istoriei de când a servit lui Dimitrie Sturdza să câştige încrederea regelui pentru nevoile politicii sale şi a înfluenţat probabil şi dizertaţiunea fiului său, generalul Sturdza, trecut în toiul războiului în liniile armatei germane. Tânărul moştenitor al tronului nu s-a purtat mai bine când s-a dus să se căsătorească la Odesa sub protecţia armatei germane. De altminteri tatăl meu, din conversaţiunile avute cu moştenitorul tronului, Carol II, rămăsese cu o impresie foarte neplăcută zicând că e mai aplecat colaborării cu Germania decât unchiul său Carol I iu”.
În tot ce scrie în acest fragment de memorii, istoricul Radu Florescu amestecă aspecte dintre cele mai diverse pentru a crea un fel de aură negativă în jurul lui N. Iorga, înlocuitorul tatălui său la Liga Culturală şi a lui Carol II, faţă de care avea cele mai negative sentimente. Procedează cum un istoric nu e bine să procedeze, amestecând fapte reale cu opţiuni personale. Rezultatul e în astfel de situaţii acela de preluare de către istoric sub beneficiul de inventar a scrisului memorialistic în ansamblu. Oricum, de altfel, orice scris memorialistic, trebuie preluat prin compararea surselor. De pildă, în cadrul lecţiilor de istorie pe care Iorga le-a ţinut principelui Carol, el a făcut tocmai ceea ce R. Florescu îl învinuie că n-a făcut, adică i-a inoculat ideea că istoria românilor nu începe odată cu venirea Hohenzollernilor, ci cu cel puţin cinci secole mai înainte...
De la Radu Florescu mai aflăm că după înlocuirea tatălui său la Secretariatul Ligii, după o perioadă de răceală dintre el şi Iorga, cei doi au reluat raporturile normale. Faptul a intervenit cu prilejul manifestaţiei prolimba română de la Teatrul Naţional din martie 1906, N. Iorga s-a remarcat atunci în chip deosebit ca o energie naţională dezlânţuită, ca o forţă intelectuală a românilor. „Lumea bună” a Bucureştilor i-a reproşat o pornire demagogică. Alexandru Florescu însă în acea zi îl îmbrăţişează şi îi laudă atitudinea. Mai târziu, după moartea lui Al. Florescu, Iorga i-a spus fiului său despre tată: „îmi era drag că nu era făcut pentru politică... Era prea romantic”. Radu Florescu era şi el de acord cu această caracterizare. Şi observa că pe vremea când Al. Florescu era secretar al unchiului său, generalul Ion Emanuel Florescu, în 1891, i se propusese să fie ales deputat. El a refuzat însă, spunându-i unchiului său că se considera prea tânăr (avea 28 de ani) şi se mulţumea cu calitatea de membru în consiliu judeţean al Judeţului Dâmboviţa. Politică a făcut lângă I.I.C. Brătianu, pe care îl cunoscuse bine din perioada când studiaseră la Paris şi unul şi celălalt, până când legăturile lor au slăbit. Al. Florescu găsea că oamenii politici români erau prea devotaţi Curţii regale şi prea îndepărtaţi din această cauză de interesele naţionale permanente. A rămas însă apropiat doar de Take Ionescu, de care s-a simţit totdeauna atras şi pe ale cărui idei le îmbrăţişase.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
