Alegerile generale se transforma din ce in ce mai mult intr-o formalitate, mai ales in Camera Reprezentantilor. Parintii Constitutiei au avut in vedere roluri specifice pentru cele doua camere ale Congresului. In Camera Reprezentantilor urmau sa fie alesi tinerii rebeli, care reactioneaza la preocuparile si aspiratiile contemporanilor lor, in parte fiindca se organizeaza alegeri din doi in doi ani. Pe de alta parte, senatorii urmau sa aiba mandate de sase ani si sa modereze actiunile Camerei Reprezentantilor cu prudenta pe care le-o permite longevitatea in functie. Pana de curand, aceasta insemna ca in Camera Reprezentantilor erau alesi membri noi mai des decat in Senat. In ultimii ani, aceasta situatie s-a inversat.
In cele patru alegeri din noul mileniu, membrii Camerei Reprezentantilor au fost realesi in medie in proportie de 96 la suta, in comparatie cu senatorii, dintre care numai 86 la suta au fost realesi, potrivit lui Rhodes Cook, un specialist in statistici electorale. Statistic, acum este mai usor ca un membru al Camerei Reprezentantilor sa fie reales de trei ori la rand decat ca un senator sa fie reales o singura data. Drept urmare, intentia fondatorilor ca membrii Camerei Reprezentantilor sa fie tinuti "mai din scurt" si sa fie mai receptivi la nevoile oamenilor decat senatorii a fost contrazisa. Desigur, schimbarea cea mai importanta a structurii Senatului a fost produsa de Amendamentul al saptesprezecelea, ratificat in 1913, care impunea ca senatorii sa fie alesi in mod direct. Si, intr-adevar, in concordanta cu aceasta noua realitate electorala, s-a observat ca Senatul se innoieste acum mai usor decat Camera Reprezentantilor.
Mai mult, in contrast cu cel de-al nouazeci si treilea legislativ care, cu curaj, a contribuit la salvarea tarii noastre de abuzurile sinistre comise de Richard Nixon, ultimul legislativ, controlat de partidul presedintelui, a renuntat practic la rolul sau constitutional de putere a statului independenta si egala cu celelalte. In schimb, acest legislativ condus de republicani s-a multumit, in cea mai mare parte, sa primeasca ordine de la presedinte in legatura cu ce sa voteze si ce nu.
Din pacate pentru tara noastra, presedintele Nixon a fost constrans sa demisioneze inainte sa-si puna in aplicare interpretarea bizara a Constitutiei, dar nu inainte ca sfidarea sa la adresa Congresului si a tribunalelor sa provoace o criza constitutionala grava. Cei doi conducatori ai Departamentului de Justitie din timpul administratiei Nixon, Elliot Richardson si William Ruckelshaus, s-au dovedit a fi oameni foarte integri. Si chiar daca erau loiali Partidului Republican, erau mai loiali Constitutiei si si-au dat demisia din principiu, mai degraba decat sa aplice ceea ce ei considerau a fi abuzuri de putere ale lui Nixon. Apoi Congresul, tot cu o majoritate bipartita, s-a impotrivit cu curaj abuzurilor lui Nixon si a initiat procedurile de punere sub acuzare a acestuia in vederea demiterii lui. Congresul a cunoscut unul dintre momentele cele mai marete din ultimele decenii ale istoriei sale in acel proces, in acea lupta.
Decaderea ultimului legislativ si lipsa lui de independenta i-ar soca pe parintii nostri fondatori mai mult decat orice altceva, deoarece ei considerau Congresul cel mai important organism, care poate impiedica executivul sa dobandeasca prea multa putere si sa abuzeze ea.
Conform viziunii lui James Maddison, democratia noastra este una deliberativa. Mai mult, natura sa deliberativa este fundamentala pentru integritatea contractului nostru social, fiindca alchimia esentiala a unei democratii in care puterea legala deriva din consimtamantul celor guvernati poate avea loc numai intr-un proces care este cu adevarat deliberativ.
In plus, Senatul are, mult mai mult decat Camera Reprezentantilor, rolul unic de a fi un for de deliberare si de a acorda toata atentia opiniilor sustinute insistent de minoritate. Si, nu intamplator, parintii fondatori au dat Senatului autoritatea de a aprecia daca persoanele propuse pentru functia de judecator sunt potrivite pentru a ocupa aceasta functie, pentru ca stiau ca respectul pentru lege depinde si de ceea ce cred oamenii despre independenta si integritatea judecatorilor. Ei doreau ca aceste doua calitati sa fie evaluate de cea mai reflexiva dintre camerele Congresului.
Dupa cum am discutat in capitolul doi, asaltul republicanilor impotriva sistemului judecatoresc a inclus o amenintare lansata de majoritatea republicana din Senat de schimbare definitiva a regulamentului Senatului pentru a elimina dreptul minoritatii de a se angaja in dezbateri ample cu privire la persoanele propuse de presedinte pentru functia de judecator.
Am fost cu adevarat ingrozit si profund ingrijorat de actiunile si declaratiile unor lideri republicani menite a submina statul de drept, prin care cer ca Senatul sa fie privat de dreptul la dezbateri nelimitate cand este vorba de confirmarea judecatorilor.
Fondatorii tarii noastre nu au acordat Camerei Reprezentantilor nici un rol in confirmarea judecatorilor federali. Daca ar fi crezut ca era nevoie doar de o majoritate simpla pentru a apara tara de propunerile nechibzuite, facute de un presedinte partizan, pentru numirea a unor persoane in functia de judecator, ar fi putut da si Camerei Reprezentantilor autoritatea de a vota judecatorii. In schimb, ei au dat aceasta autoritate numai Senatului, un corp legiuitor format din egali, care aveau fiecare un mandat de trei ori mai lung decat acela al unui membru al Camerei Reprezentantilor, tocmai pentru a incuraja reflectia, distantarea de pasiunile alegatorilor si capacitatea de analiza si dezbatere.
Ei stiau ca, daca erau confirmati in Senat, judecatorii urmau sa fie inamovibili pe viata si ca, prin urmare, confirmarea acestora trebuia sa aiba loc dupa o perioada in care Senatul sa fie consultat cu privire la numirea lor si sa-si dea acordul, ca partener egal al executivului.
Traditia Senatului de a tine dezbateri nelimitate a fost o arma controversata in arsenalul democratiei americane. Timp de decenii ea a fost folosita pentru a zadarnici eforturile majoritatii de a adopta legi de protectie a drepturilor civile si a fost folosita adesea in scopuri meschine de diferiti senatori. Totusi, ea a contribuit adesea la realizarea unui compromis in Senat si in tara intre puncte de vedere opuse, transpunand in viata stravechea invatatura a profetului Isaia: "Veniti acum sa gandim impreuna".
De fapt, conform procedurilor folosite de republicani in administratia Clinton-Gore, mult mai putini de patruzeci si unu de senatori, de cati este nevoie pentru a obstructiona dezbaterile parlamentare, puteau sa impiedice, in mod regulat, Senatul sa voteze judecatorii propusi de presedinte, insistand sa prelungeasca dezbaterile chiar si cu privire la cel mai putin controversat dintre cei propusi. Desigur, obstructia parlamentara, prin numeroase luari de cuvant, este un instrument folosit in Senatul Statelor Unite pentru a impiedica acest for sa incheie dezbaterea asupra unei chestiuni care trebuie transata si sa treaca la vot. Saizeci de senatori, din totalul de o suta, trebuie sa voteze in favoarea incheierii dezbaterii ca sa se poata vota. De aceea, un minimum de patruzeci si unu de senatori pot impiedica majoritatea sa treaca la vot. In perioada in care republicanii au controlat Senatul, liderul majoritatii refuza in mod obisnuit sa supuna dezbaterii propunerile de judecatori, daca un numar mult mai mic de senatori obiectau.
Ca sa punem aceasta chestiune in context, cand presedintele Clinton si cu mine am parasit functiile pe care le-am ocupat, erau mai mult de o suta de posturi libere de judecatori - in mare parte din cauza obstructionarii energice a procesului de confirmare de catre republicanii partizani. In mod ironic, aproape de sfarsitul administratiei Clinton-Gore, Orrin Hatch, presedintele republican al Comisiei Juridice a Senatului, spunea: "Nu este nicio criza de judecatori din cauza posturilor neocupate. Si daca aveti putin simt al proportiilor, va dati seama ca 103 locuri vacante nu reprezinta o criza a sistemului".
Nostim este ca, la putin timp dupa investirea presedintelui Bush, cand numarul de posturi vacante fusese deja redus semnificativ, Hatch tragea un semnal de alarma vehement: "Obstructionistii obisnuiti sa blocheze votarea in asemenea situatii au facut ca procesul de confirmare a judecatorilor sa se impotmoleasca intr-o criza politica si constitutionala care submineaza democratia, sistemul judecatoresc, Senatul si Constitutia".
Am ascultat cu o vie curiozitate unele declaratii facute in timpul dezbaterii recente a propunerii republicanilor de a interzice discutiile parlamentare prelungite. De exemplu, l-am auzit pe fostul lider al majoritatii din Senat, Bill Frist, care este din statul meu natal si care atat s-a priceput sa zica, spunand ca "fiecare persoana propusa pentru functia de judecator care a trecut de Comisia Juridica a Senatului a primit un vot favorabil sau nefavorabil. Uneori, candidatii propusi au fost respinsi in plen, dar intotdeauna au primit un vot".
Insa eu imi amintesc foarte bine. Am vazut cum zeci de candidati propusi de presedintele Clinton nu au primit votul (favorabil sau nefavorabil) Senatului, unii senatori tergiversand votul prin diverse metode, si imi amintesc, de asemenea, ca, in 1968, tatal meu a fost principalul sustinator al lui Abe Fortas, originar tot din Tennessee, care fusese propus de presedintele Lyndon Johnson pentru functia de presedinte al Curtii Supreme de Justitie a Statelor Unite. Votarea lui Fortas a fost tergiversata si i s-a refuzat un vot direct; la 1 octombrie 1968 a fost supusa la vot incheierea dezbaterilor, care a fost respinsa cu 45 de voturi la 43. Presedintele Johnson a fost fortat de obstructionisti sa retraga candidatura lui Fortas. Niciodata in istorie, nu?
A spune ca asa ceva nu s-a intamplat niciodata in istoria Statelor Unite nu inseamna ca este si adevarat. Colegul si prietenul tatalui meu din Tennessee, senatorul Howard Baker, declara in timpul acelei manevre de obstructie parlamentara: "Oricare ar fi chestiunea dezbatuta si oricare ar fi majoritatea in acel moment, majoritatea nu are intotdeauna dreptate".
Tocmai de aceea parintii fondatori au creat un sistem de control reciproc al puterilor statului - pentru a preveni acumularea puterii in mainile unei persoane sau ale unui grup, fiindca se temeau de ceea ce Madison a numit "influenta nefasta a factiunilor".
Din volumul in pregatire la Editura RAO. Traducere din engleza de Liana Stan.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
