De curand, l-am intalnit pe Aurelian Octav Popa - marele clarinetist, dar si compozitor si dirijor - la Ateneul Roman. Pe scena aveau loc repetitii. Muzica ma rascolea. Dar nu mi-as fi inchipuit cat ma va ravasi cel pe care il asteptam. Maestrul Aurelian Octav Popa mi-a aparut ca un taifun, o forta a naturii careia nimeni si nimic nu pot sa-i stea in cale. O asemenea fire, plus talentul cu care a fost harazit nu puteau sa-l conduca pe artist decat spre succesul si recunoasterea de care se bucura astazi peste tot in lume. (Marcela Gheorghiu)
Catre muzica s-au indreptat multi artisti, din foarte multe motive. Important este daca aceasta muzica buna i-a si primit. Iar muzica te primeste daca esti silitor, daca esti binevoitor, daca o iubesti cu pasiune pe Euterpe. Modelul meu, cel care m-a calauzit, nu a fost un om bogat, cu posibilitati sa-si lanseze copilul in lume. Tatal meu a fost invatator intr-un sat romanesc si abia aproape de pensie a ajuns in Bucuresti. El a fost modelul meu. A dorit din suflet sa ma dea la un liceu bun si m-a dat; asa am ajuns la "Matei Basarab". Inca nu luasem contact cu marea muzica, dar din momentul in care a aflat ca mi-a picat in mana un clarinet care zacea prin magazia liceului, tata m-a sprijinit cu tot ce a avut el mai bun. "Mergi inainte, catre arta!", mi-a spus atunci si mama. Iar ani de zile mai tarziu, cand ajunsesem un nume cunoscut, a adaugat: "Draga Octav, de cand canti tu muzica simfonica, eu tot am impresia ca, pana la tine, am trait in intuneric". Si veneau amandoi la Ateneu, la concertele mele... Nu m-au sprijinit cu nimic altceva decat cu intreaga lor fiinta, altoita pe dorinta lor aproape ancestrala de a avea copii din ce in ce mai instruiti, mai educati, pe care sa-i trimita la scoli bune, iar acolo acestia sa se numere printre cei mai buni. De aceea, probabil, parintii mei au urmarit mereu sa-mi insufle darul extraordinar de a-mi cultiva ambitia si tenacitatea. Necazul meu cel mare, in vremea liceului, a fost, de pilda, ca nu am putut sa-l intrec pe "Deutsch", abonatul la Premiul I, un baiat exceptional, care locuia in cartier. Dar Premiul II tot l-am luat. Si in ce priveste profesorii m-am putut considera un copil norocos. Cu toate ca erau anii 1951, 1952, am avut parte de niste dascali extraordinari, formati la scoala interbelica... Era lume buna la Liceul "Matei Basarab", iar zona era destul de "burghezo-mosiereasca".
Orizonturi de visare
Dorinta mea de a studia muzica era atat de mare, incat, dupa liceu, am urmat trei ani la Scoala de muzica, apoi am intrat imediat la Conservator. In anul II, castigam deja Premiul intai la Concursul International "Primavara de la Praga". M-am documentat si am aflat ca fusesem primul roman care cucerea un premiu intai la un concurs international de profesionisti. Evident, dupa mine au venit alti si alti artisti romani, care au castigat mult mai multe premii decat mine. Un pianist, un violonist, de pilda, au mult mai multe concursuri la dispozitie.
In anul intai, am studiat clarinet, orchestra si muzica de camera. Dupa putina vreme, s-au suparat pe mine. Cine - nu stiu, de ce - stiu. Pe scurt, au descoperit ca, inainte de 1945, tatal meu avusese niste simpatii politice care nu mai conveneau regimului comunist si din toate astea ieseam vinovat eu, bietul copil, pentru ca nu le adusesem la cunostinta faptul odios ca tata nu era un comunist convins. O fi spus probabil, saracul, ce nu trebuia cuiva, pe la vreun colt si a fost parat. Rezultatul a fost ca, aflandu-ma la un moment dat intr-un cantonament pentru Concursul de la Helsinki, m-au scos si m-au intors acasa, fapt caractreristic pentru acele vremuri. Mi-a cazut foarte rau mie, le-a cazut foarte rau mamei si tatei, care ma stiau in anul II de conservator, laureat al unui important premiu international, un fapt cu totul deosebit. Pentru ei a fost o mare lovitura. Eu insa am refuzat sa plang. Mai mult, am incercat sa transform infrangerea in victorie. M-am dus la clasa de compozitie a maestrului Tiberiu Olah si, cu toate ca eram deja in anul III la clarinet, m-am intors, de bunavoie, in anul I la compozitie. In felul acesta mi-am insusit si arta compozitiei, dar, desigur, la un nivel nu foarte performant, pentru ca nu am putut sa ma ocup prea mult de acest sector.
In sfarsit, dupa cativa ani in care am fost tinut la index, mai exact intre 1959 si 1965, rastimp in care nu am fost lasat sa plec la nici un concurs international, in '65 am avut voie sa plec la Budapesta, de unde m-am intors cu un premiu special. Au urmat, la interval de un an, Birmigham in 1966, Utrecht si Geneva in 1967, acesta din urma un premiu doi echivalat premiului I, care nu se acordase. Asadar, au fost sapte ani de index in care, in loc sa ma supar - pentru ca eu nu prea reusesc sa ma supar, detin niste anticorpi impotriva otravii -, in loc sa ma otravesc, am hotarat sa studiez compozitia cu Tiberiu Olah si cu alti oameni minunati. Trebuie sa va spun ca, inca din scoala, am capatat obiceiul, mania, daca vreti, de a-i asculta pe colegii mei pianisti, violonisti s.a.m.d. Sunt cel mai bun ascultator si abia in planul doi sunt cel mai bun interpret.
As vrea insa sa ma opresc putin la maestrul Olah. Omul acesta era painea lui Dumnezeu. Fusese inzestrat cu o bunatate si cu o generozitate absolut remarcabile, exprimate, e adevarat, intr-un discurs impletit, usor incalcit, un pic indecis, fiindca, asa cum ne spunea el insusi la cursurile de compozitie, el nu putea fi negru si alb. Maestrul Olah avea multe meandre si tocmai de aceea, poate, i-a rezultat o opera incomparabila ca forta de exprimare. Conversatiile cu el erau lungi si iti dadeau mai mult de gandit, decat concluzii definitive. Totusi, desi il admiram foarte mult, marturisesc ca am tras cu ochiul si cu urechea pentru compozitie si la alti compozitori, care au si scris pentru mine: maestrul Aurel Stroe, spre exemplu, Stefan Niculescu sau Anatol Vieru. Pe toti i-am intrebat si toti mi-au dat sfaturi fara sa-i intreb... Iar in timpul acelor discutii/dispute, se petreceau adevarate cataclisme ideatice. Ce tragedii intre digmele si paradigmele lor! Acum zambesc amuzat cand imi aduc aminte, dar erau infruntari dure de tot. Nu in sensul invectivelor pe care si le-ar fi aruncat - pentru ca nu se intampla acest lucru -, ci in sensul sagetilor indreptate catre diverse orizonturi, pe care le puneau in discutie si datorita carora au devenit niste compozitori formidabili. Mie mi-au placut! Din durerile discutiilor despre muzica se nasc marile bucurii ale muzicii...
Era frumoasa viata de student pe vremea mea. Si astazi ma vad cu o buna parte dintre prietenii si colegii mei de atunci, pictori, muzicieni, literati, actori. Cu toti ne intalneam la cantina, facuseram si putina armata impreuna, ne vizitam expozitiile si ne onoram concertele reciproc. Si apoi, Doamne cum se manca la acea cantina studenteasca in care se petreceau toate aceste minuni de conversatii despre care tocmai am pomenit! Mancam toate maruntisurile, ca sa nu le spun mizerii. De fapt, din perspectiva a ceea ce discutam si gandeam noi, crede cineva ca ne mai uitam la conditiile de viata si la ceea ce ni se aducea in farfurie, cand strabateam atatea orizonturi de visare si de meditatie?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
