"Vor sa manipuleze cel mai important premiu al lumii: Premiul
Nobel. Iti rapesc ce ai mai scump: fiica ta! Dar si-au facut
socotelile fara mine! Eu nu vin pe cablu, eu intru pe usa. Si nu
sparg parole, ci yale! Eu nu depind de accesul la informatii
interesante pentru angajatorii mei, eu imi croiesc singur
drumul!"
Hans-Olof Andersson, membru al
Comitetului de acordare a Premiului Nobel, este santajat: trebuie
sa voteze pentru o anumita candidata la premiu, altminteri fiica sa
va muri. Dar nimeni nu stie ca Gunnar Forsberg, fratele raposatei
sotii a lui Andersson, este un hot si un spion neindurator, care va
face totul pentru a-si salva singura ruda pe care o mai are. Gunnar
porneste pe urmele santajistilor. Nimeni nu se asteapta insa la ce
va descoperi el...
Andreas Eschbach s-a nascut in
1959, la Ulm, a studiat ingineria aviatica si a lucrat initial ca
inginer de software. Cu ajutorul Fundatiei Arno Schmidt a reusit
sa-si scrie primul roman, un science-fiction. Succesul a venit
odata cu romanul "Filmul Isus". Astazi Andreas Eschbach este
unul dintre cei mai cunoscuti si mai apreciati scriitori germani si
s-a dedicat intru totul meseriei de scriitor.
Capitolul
11
Nu mai avea cum sa
scape.
- Lasati-ma in pace, pufni
Hans-Olof si mari pasul cât putut de mult. Dar el avea cincizeci si
unu de ani, pe când cel care il urmarea avea cel mult douazeci si
cinci; era o lupta incorecta.
- De ce Sofía Hernández Cruz,
profesore Andersson? intreba barbatul invârtindu-se in jurul lui
fara macar sa isi fi pierdut rasuflarea.
In sfârsit, Hans-Olof se
opri.
- Ar fi trebuit sa ramâneti la
conferinta de presa. Menirea ei este tocmai aceea de a explica
aceasta.
Barbatul dadu din cap
rânjind:
- Tocmai ca nu. Acolo se va
explica de ce doamna profesor Hernández Cruz a meritat premiul
Nobel pentru medicina. Nu se va explica de ce a fost aleasa tocmai
ea.
- Pentru ca majoritatea Adunarii
Nobel a votat pentru ea. Foarte simplu.
- Ah, da. Rânjetul barbatului nu
mai inceta. Dar de ce a votat majoritatea pentru ea? Asta ma
intreb. Vedeti dumneavoastra, ultimele luni mi le-am petrecut luând
interviuri profesorilor de la acest institut prestigios, si
totdeauna am fost surprins de reactiile negative produse doar când
aminteam de Sofía Hernández Cruz si de experimentele
ei.
Hans-Olof simtea cum respiratia
i se linistea treptat. Omul avea bineinteles dreptate. Exact
aceasta fusese atmosfera generala.
- Si chiar va asteptati sa
comentez acum? intoarse el intrebarea.
Ziaristul trecu cu mâna prin
parul zbârlit:
- Asa sperasem, ca sa fiu
cinstit.
Hans-Olof dadu din
cap.
- Stiti ca noi pastram tacerea
asupra modului in care a decurs votarea. Ceea ce dumneavoastra
numiti "reactii negative" au fost pur si simplu nervii iritati de
incercarea dumneavoastra de a trage de limba
interlocutorii.
Lucru pe care nici el nu il
credea, dar care suna bine. Era un raspuns corespunzator pentru
cazul in care rapitorii Kristinei il insarcinasera pe cel din fata
lui sa il supuna unei probe.
- Nu a fost vorba de nervi
iritati, si nu am tras de limba pe nimeni. A fost vechea afirmare a
superioritatii barbatesti, nimic mai mult. Barbatii acestia in
vârsta urasc ideea ca tocmai o femeie sa fi revolutionat
neurofiziologia intr-o maniera in care inaintea ei a facut-o doar
un Max Planck cu fizica. Vesnicul lui rânjet pierdu putin din
impertinenta, si in ochii ii aparu o stralucire dura in spatele
ochelarilor cu rama neagra. Ma intreb ce s-a intâmplat de le-a
venit alta idee tocmai la votare.
Hans-Olof il privi cu un
sentiment crescând de neputinta. Nu mai scapa de el? Cu cât dura
mai mult aceasta discutie, cu atât mai mare era pericolul ca el sa
vorbeasca ce nu trebuia.
- Despre aceasta nu pot sa spun
nimic. Regulamentele ne cer tuturor sa pastram tacerea asupra
problemelor interne.
Interlocutorul il privi
sceptic.
- Eu am senzatia ca se petrec
niste lucruri ciudate.
- In stiinta conteaza faptele,
nu senzatiile.
Barbatul dadu gânditor din cap
si apoi privi in jur, ca si cum pe undeva pe acolo s-ar afla
argumente care sa il ajute:
- Poate ca veti râde, dar eu
m-am facut ziarist pentru ca, adolescent fiind, am vazut filmul
"Incoruptibilii". Idolii mei sunt si astazi Bernstein si Woodward.
si daca s-ar intâmpla ca premiul Nobel sa isi descopere cândva
Watergate-ul lui... Il privi pe Hans-Olof cu ochii ingustati; din
rânjetul lui nu mai ramasese nimic. De-ar fi asa, eu vreau sa fiu
acela care sa il descopere.
Hans-Olof decise sa puna capat
discutiei:
- Acum trebuie sa
plec.
Ziaristul ii intinse o carte de
vizita.
- Luati-o. Daca vreodata veti
vrea sa imi spuneti ceva.
- Nu, se apara Hans-Olof.
Multumesc.
Barbatul se apropie de el, si
mai inainte ca acesta sa poata reactiona, ii vâri cartea de vizita
in buzunarul de la piept.
- Pentru orice eventualitate,
rânji acesta din nou. Niciodata nu se poate sti.
Apoi se intoarse si
pleca.
Hans-Olof privi in urma lui pâna
când acesta disparu in intrarea forumului Nobel. Dupa care scoase
din buzunar cartea de vizita si se uita la ea.
Deci il chema Bengt Nilsson.
Reporter la "Svenska Dagbladet". Alaturi de doua adrese de e-mail
se aflau nu mai putin de sase numere de telefon, ceea ce din
experienta insemna ca la o adica nu puteai da de el la nici unul
dintre aceste numere.
Hans-Olof rupse cartea de vizita
in bucatele mici, pe care le arunca in cel mai apropiat cos de
gunoi. Apoi se indrepta catre masina. Era timpul sa se duca acasa
si sa pregateasca totul pentru Kristina.
Pe drumul spre casa facu febril
cumparaturi, fara sa se mai gândeasca la preturi, sau ca multe
dintre cele cumparate se vor altera inainte de a apuca sa fie
mâncate. Esentialul era ca in casa sa fie destul din
orice.
Simti aproape o usurare ca
Kristina nu ajunsese acasa inaintea lui. Asta ii acorda timp sa
faca ordine si sa pregateasca ceva, si in primul rând o cacao mare
si fierbinte. Kristina bea intotdeauna cacao atunci când nu se
simtea bine, si Hans-Olof nu se indoia ca dupa aceasta experienta
traumatizanta nu se va simti bine. Pe urma vor prepara impreuna o
pizza. Kristinei ii placea pizza. Dupa ea, s-ar fi mâncat pizza in
fiecare zi.
In seara asta vor ramâne mult
timp impreuna. Vor vorbi. Poate ca ea era furioasa pe el pentru ca
nu o pazise de cele ce se petrecusera. Cine putea sti ce avea ea de
povestit, ce i se intâmplase? Va trebui ca el sa ii dea multe
explicatii.
Ar fi cel mai bine sa o
scuteasca la scoala si pentru urmatoarea zi, si sa nu se duca nici
el mâine la munca. Dupa acest cosmar nu se puteau comporta ca si
cum nimic nu s-ar fi intâmplat. Ar fi bine sa faca impreuna ceva
care sa ii dea ei posibilitatea sa isi descarce sufletul. Nu pentru
ca ar fi considerat cine stie cât de mult necesara aceasta terapie,
dar oricum era tatal ei, putea sa fie alaturi de ea, si daca asta
nu ajuta, putea sa ii faca rost fiicei sale de un ajutor
profesional, nu era nici o problema.
La consecinte mai grave nici nu
voia sa se gândeasca. In acest oras se simtise intotdeauna in
siguranta, ca si in aceasta tara; dar ca sa afle ca politia era
penetrata evident cu forte criminale era un soc pentru
el.
Poate ca va trebui sa renunte la
postul sau. Poate ca numai astfel se va putea evita ca situatia sa
se repete si anul viitor.
Dar la aceste lucruri se va
gândi abia peste câteva zile. In acest moment conta numai faptul de
a-i pregati fiicei sale o primire frumoasa.
Asa ca pregati sticlele cu
lapte, sucurile de fructe si dulciurile, puse cacao proaspata in
cutia cea mare si aseza melci cu scortisoara pe capacul de la soba,
pe care sa ii incalzeasca mai târziu. Taie componentele pentru
pizza - ceapa, ardei, ciuperci, rosii - spala salata, rase brânza
si puse totul la pastrat. Cumparase doua blaturi congelate: unul il
scoase sa se dezghete, ca sa ii fie mai usor in cazul in care
Kristinei i-ar fi fost foame. Mai cumparase pâine, prajituri,
chifle pentru incalzit, uscatele, cantitati imense de cârnati si
brânza si tot felul de cutii cu peste.
Dar in cele din urma totul fu
rânduit, turnat si pregatit, soarele apunea afara si Kristina inca
nu revenea. Hans-Olof incetase sa mai trebaluiasca in bucatarie.
Statea pe canapea, nemiscat, hipnotizând telefonul, pe care il
privea cu impresia ca inima ii va face explozie când acesta va
suna.
Putin inainte de ora opt suna
telefonul, dar inima nu ii exploda si el ridica
receptorul.
- Buna seara, profesore. Era din
nou vocea aceea guturala. Ma bucur ca totul a avut loc asa cum am
discutat. Dupa cum mi se spune, dumneavoastra ati fost chiar primul
care a ridicat mâna pentru doamna Hernández Cruz. Suntem foarte
multumiti de dumneavoastra.
- Unde este fiica mea? intreba
Hans-Olof, cu senzatia ca se pierdea in sine.
- Se simte bine, nu aveti nici o
grija.
- De ce nu este inca
acasa?
- De ce ar fi?
- Asa s-a stabilit, ca o veti
elibera daca votez pentru candidata dumneavoastra.
Vocea din telefon capata o
nuanta metalica, nemiloasa:
- Nu, ma tem ca nu asa s-a
stabilit. S-a stabilit ca nu i se va intâmpla nimic, daca
cooperati.
- Ce? interveni Hans-Olof
gâfâind.
Isi propusese sa nu-si
exteriorizeze sentimentele, dar nu prea reusea.
- Dar profesore Andersson, se
auzi vocea, mustratoare, puneti-va in situatia mea. Stiu ca sunteti
un om extrem de moral, un om cu principii. Doar pentru a va pastra
integritatea, respingeti o suma, pentru care altcineva ar savârsi o
crima. Ce ar putea face cineva ca mine? Imi fac doar treaba. si
stiu din experienta ca oamenii ca dumneavoastra sunt precum ciuma
in meseria noastra. Nimeni nu este mai greu de controlat ca un om
cu simtul moralei. De aceea inca nu va pot inapoia
fata.
Hans-Olof simti ca incepe sa-i
arda ochii.
- Cum asa? Nu inteleg. Am facut
totusi ceea ce ati vrut.
- Este asa de greu de inteles
pentru un om cu inteligenta dumneavoastra? Gânditi-va. In cei peste
o suta de ani de istorie, premiul Nobel nu a fost retras niciodata.
Bineinteles ca nu doresc, ca dupa tot efortul nostru, sa se
intâmple acest lucru tocmai cu premiul Sofíei Hernández Cruz. Daca
v-as da acum fata, va trebui sa imi fie teama ca veti declansa un
tambalau, nu? De aceea Kristina va trebui sa beneficieze de
ospitalitatea noastra pâna la acordarea premiului.
Privirea lui Hans-Olof trecu
peste farfuriile si sticlele pregatite, peste melcii cu scortisoara
de pe soba, peste masa pusa, si totul se estompa ca acoperit de
ape.
- Asta... asta nu puteti face.
Mai sunt doua luni pâna atunci. Va rog, Kristina are abia 14
ani!
- Se descurca excelent,
credeti-ma. Si asa va fi si in continuare, daca sunteti rezonabil
si colaborati.
- Cel putin, pot vorbi cu
ea?
- In seara aceasta
nu.
- Dar când?
- Va vom anunta noi. Incepând de
acum, iesiti cât mai putin posibil, si atunci veti putea schimba
câteva cuvinte cu fiica dumneavoastra.
Din volumul cu acelasi titlu in
pregatire la Editura RAO. Traducere de Cornel
Stoenescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
