Alain Berenboom s-a născut la Bruxelles, în 1947. Tatăl său, farmacist de profesie, era de origine poloneză, iar mama lituaniană, născută la Vilnius. Berenboom este, în acelaşi timp, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori belgieni contemporani de limbă franceză, dar şi o autoritate internaţională în domeniul drepturilor de autor. A publicat 11 romane, o piesă de teatru şi o colecţie de nuvele. Este Cavaler al Ordinului Leopold, din 2004. Academia regală belgiană de limbă şi literatură franceză i-a acordat două premii importante: „Premiul Felix Denayer”, în 2007, pentru ansamblul operei sale literare şi Premiul „Emile Berneheim”, în 2010, pentru cel mai bun roman belgian al anului – „Regele Congoului”. A primit Premiul Rossel pentru anul 2013, unul dintre cele mai prestigioase premii literare belgiene, acordat de către cotidianul Le Soir.
„Averea Gutmeyer” este cel de-al doilea roman al lui Berenboom care apare în traducere românească, după „Primejdii în regat” (Crime Scene Press, 2014)
PRIN CEŢURILE INSOMNIEI
Până la momentul în care Irène de Terrenoir a pătruns în viaţa mea, zeii îmi dăruiseră un somn de bebeluş. De atunci însă, mă trezeam la două dimineaţa, fix la două, cu punctualitatea unui tren din timpul lui Mussolini. La început, încercasem orice ar fi putut să m-ajute să scap de această belea. Un pahar cu lapte, o raită pe la toaletă, lectura unei pagini sau poate chiar două dintr-o Biblie şterpelită Dumnezeu ştie din ce hotel. Cu unicul efect de a mă face încă şi mai nervos. Pilulele de culoare mocirloasă pe care mi le plasase amicul meu Hubert n-au avut mai mult succes. După câteva zile, m-am resemnat. Şi am schimbat metoda. De cum deschideam ochii, o porneam la plimbare în toiul nopţii. Rezultat neaşteptat, am ajuns să resimt o intensă plăcere străbătând străzile şi pieţele pustii ale cartierului, luminate de o frântură de lună. Şi să îl blestem pe trecătorul rătăcit sau pe tipul în pijama care îşi scotea câinele afară şi cuteza să încalce solitudinea domeniului meu.
Itinerariul meu era trasat o dată pentru totdeauna, precum cel al paznicului unui parc sau al lampagiului. Îmi începeam preumblarea dând ocol parcului Josaphat până la strada Fontaine d’Amour, pe drept numită Fântâna Dragostei, care mă ducea până în dreptul casei lui Anne, logodnica mea, apoi prin faţa apartamentului lui Federico, frizerul care îmi închiria un minuscul birou deasupra salonului său, după care o luam în sus spre Piaţa Binefăcătorilor unde mă lăsam să cad pe o bancă, sub castanii maiestuoşi care străjuiau fântâna monumentală. Acolo, adăstam să vină somnul, contemplând obloanele care acopereau farmacia lui Hubert şi ferestrele întunecate ale apartamentului său situat deasupra laboratorului. În fine, legănat de liniştea locurilor, mă reîntorceam în pat ca să gust cu uşurare două-trei ceasuri de odihnă.
Afurisita de Irène! Nu făcusem imediat legătura între ea şi necazurile mele cu somnul. În plus, am mai avut nevoie şi de o grămadă de timp ca să-i descopăr adevăratul nume. Şi încă şi mai mult ca să pricep ce voia de la mine. Când mi-am dat seama că fusesem tras pe sfoară, era prea târziu. Tot ce îmi povestise până atunci, iar eu înghiţisem la fel de cuminte cum luam siropul calmant al lui Hubert – părinţii deportaţi, familia dispărută în lagăre, averea evaporată − toate astea nu erau decât minciuni. Iar ancheta pe care mi-o încredinţase, o înşelătorie. O perdea de fum. Nu-mi dădusem seama de nimic. Detectivul lui peşte!
Irène îşi făcuse pentru prima dată apariţia într-o dimineaţă la salonul de coafură al lui Federico, în vreme ce eu moţăiam în biroul meu de la etaj. «Telefon pentru tine, Michele!» zbierase Federico. Împărţeam acelaşi aparat aşezat la intrarea în salon şi aceeaşi linie. Era economic, de acord, dar încercaţi dumneavoastră să duceţi o conversaţie confidenţială într-o încăpere ticsită de babe flecare şi cârâitoare care tac de cum ridic eu receptorul! Dar, având drept unic client o companie de asigurări care îmi plătea te miri ce, cum mi-aş fi putut eu oferi luxul unei linii separate?
Doamna care mă suna invocă numele de Celtic, compania care îmi asigura subzistenţa. Voce răguşită, accent de origine incertă, ton decis şi sec. Un comisar al poporului, venit din cealaltă parte a cortinei de fier special spre a mă întâlni pe mine? Surpriză: am văzut intrând o jună, ale cărei plete lungi şi buclate îi cădeau pe umeri cu o neglijenţă studiată. În timp ce se aşeza pe fotoliu cu graţia unui star, nu mi-am putut împiedica privirea să-i mângâie sânii puşi în valoare de un bolero micuţ şi să-i apreciez năsucul obraznic, împodobit cu o drăgălaşă aluniţă. O uşoară mişcare a capului a făcut să-i unduiască pletele. Ce chestie, nici comisarii poporului nu mai seamănă deloc cu clişeele propagandei americane!
Dintr-o singură privire a estimat capitalul social al agenţiei Van Loo şi valoarea sa bursieră pe piaţa internaţională. Nimic nu i-a scăpat, nici biroul meu amărât, nici impermeabilul pătat, nici ochii mei încercănaţi şi nici expresia de surpriză iscată de apariţia ei. Şi toate astea fără ca nimic s-o descurajeze.
− Domnul Van Loo?
Era vocea care îmi solicitase întâlnirea. Nu puteam să mă înşel.
– Domnul Tongerloo mi-a recomandat călduros serviciile dumneavoastră. Se pare că aţi condus o anchetă foarte dificilă pentru compania sa.
Mi-am amintit de omul gras şi chel care reprezenta compania Celtic în Congo belgian unde fusesem în misiune cu câţiva ani mai înainte1.
– Tongerloo s-a reîntors în ţară?
Când îl întâlnisem la Léopoldville, ghicisem că trecerea prin Africa reprezenta pentru el un adevărat calvar. Îl suporta cu speranţa că-şi va vedea sacrificiul răsplătit cu o avansare în organigrama companiei sale din Belgia.
– Nu. Trăieşte tot la Léopoldville. Din păcate pentru el, şeful cel mare şi-a plasat doi nepoţi în posturile la care râvnea la Anvers.
Dădu din umeri şi sfârşi cu un oftat care îi înălţă un pic partea de sus a boleroului:
– Năravurile bune de dinainte de război şi-au revenit la normal. Numirea amicilor şi promovarea pe canapea...
Imaginea unui detectiv, a clientei sale şi a unei canapele m-a făcut să uit s-o întreb unde îl întâlnise pe Tongerloo.
– Aveţi un pic de timp pentru mine?
Am mişcat de colo-colo câteva hârtii care zăceau pe birou de luni de zile (facturi neplătite şi reclame).
– Dacă îmi daţi un imbold, aş putea avea. Doar să duc la bun sfârşit două-trei dosare şi aş putea să-mi fac timp.
Uşurarea pe care am citit-o în ochii ei a făcut să-mi bată mai vioi inima.
Ăsta era şi scopul operaţiei. Am avut nevoie de ceva timp ca să pricep. Mult mai mult decât avea nevoie Anne, care se ivi în biroul meu imediat după plecarea lui Irène, abandonându-şi clienta în plină operaţiune de vopsit părul în mov.
– Cine era creatura?
Ca s-o potolesc, am fluturat cele trei bancnote pe care Irène de Terrenoir mi le înmânase cu stăruinţă cu titlul de avans. Fără să izbutesc s-o înseninez.
– Şi parfumul ăsta ce e? Cadou de la un şeic arab?
Nu remarcasem dâra pe care o lăsase în urma ei. O aromă neobişnuită, cam picantă.
– ...care evocă dorinţele lascive şi perverse ale Orientului misterios, mârâi Anne, deschizând ambele părţi ale ferestrei, înainte să coboare ca să salveze ce mai rămăsese din părul clientei.
Ceva mai târziu, aşezat la terasa cafenelei din Piaţa Binefăcătorilor, i-am oferit lui Anne detaliile afacerii pe care mi-o încredinţase Irène de Terrenoir. În timp ce mă asculta, îşi sorbea ceaiul cu înghiţituri mici de parcă mi-ar fi disecat fiecare cuvinţel, pândind minciunile pe care le-ar fi putut ascunde.
– Născută la Praga, într-o familie burgheză evreiască, familia Gutmeyer. Tată medic, mamă artistă. Părinţii ei au înţeles prea târziu că evenimente cumplite riscau să-i răpună. Nemţii au intrat în Praga în martie 1939, când încă nu se uscase cerneala acordului de la München, care îl lega în scris pe Hitler să cruţe Cehoslovacia. Încă de la începutul vânătorii de evrei, părinţii i-au fost deportaţi, mai întâi în lagărul de la Terezin, apoi nu se mai ştie unde, fără îndoială la Auschwitz. Oricum, aceştia au dispărut.
– Dar nu şi apetisanta ta clientă pe care războiul nu pare s-o fi atins. Nu îndrăznesc să-mi imaginez micul sacrificiu pe care l-a acceptat atunci când un frumos arian a venit s-o aresteze...
– Anne, îmi este ruşine pentru tine! Biata fată nu putea avea atunci mai mult de cincisprezece ani. A scăpat ca prin minune de soarta familiei sale. În momentul în care nemţii au dat buzna în apartamentul ei, se afla în vizită la o prietenă ai cărei părinţi cunoşteau un fermier în Moravia, un om de încredere, care i-a oferit adăpost până la sosirea trupelor ruseşti.
– Şi pe şeicul arab unde l-a întâlnit?
– Nu e arab. E francez. Un diplomat care s-a îndrăgostit de ea, a luat-o de soţie şi a dus-o la Paris.
– De unde ea şi-a luat zborul spre Bruxelles cu economiile casei şi cu bijuteriile de familie? Ghicesc urmarea. Soţul i-a dat de urmă, iar ea te plăteşte ca s-o ajuţi să scape de el...
– Soţul ei, Charles-Henri de Terrenoir, e de trei luni la post la ambasada Franţei în Belgia. Îl iubeşte şi nu are de gând să-l părăsească.
Anne nu se dădu bătută.
– În basme, când eroina îşi găseşte făt-frumosul, povestea se încheie. De ce să apeleze la cel mai talentat detectiv din regat după happy end? Cum te cunosc eu, ai să strici petrecerea şi ai să transformi basmul în coşmar.
– E cam greu să te bucuri cu adevărat de o viaţă bună când ţi-ai pierdut părinţii în fumul lagărelor morţii cu cinci ani în urmă. De la sfârşitul războiului, tot încearcă să dea de urmele lor. Înainte de a părăsi Praga, a hărţuit toate organismele care se ocupă de refugiaţi, Crucea Roşie, organizaţiile evreieşti. Soţul ei a tras toate sforile diplomatice, dar fără niciun rezultat. Soţii Gutmeyer pur şi simplu s-au evaporat, odată cu averea lor. Casa le-a fost jefuită de nemţi. Tablouri, bijuterii, seif, totul a dispărut, conturile din bancă le-au fost confiscate. În afară de un cont din Elveţia pe care tatăl şi-a luat precauţia să-l deschidă înainte de război.
− Uf! Onorariile tale sunt asigurate!
− Când Irène de Terrenoir s-a prezentat la bancă, la Basel, luna trecută, a avut surpriza să afle că respectivul cont tocmai fusese închis cu câteva zile mai înainte.
− Şi cine este fericitul beneficiar al moştenirii?
− Documentul de retragere purta semnătura plină de curbe şi de volute a tatălui ei.
− Păi, e o veste bună, nu? Contrar celor de care se temea, tatăl ei a supravieţuit.
− Fără să fi încercat să ia niciodată legătura cu ea?
− Poate că şi el credea că întreaga sa familie fusese spulberată de Holocaust?
− Irène e convinsă că un escroc s-a dat drept tatăl ei.
− Tu vezi vreun bancher înmânând fonduri fără să verifice identitatea şi actele unui om pe care toată lumea îl crede mort? Dacă băncile elveţiene încep să distribuie banii evreilor dispăruţi în timpul războiului, nu le mai rămâne decât să tragă obloanele…
− Totul era în ordine. Potrivit documentului acestui abil falsificator, un paşaport eliberat de organizaţia internaţională a refugaţilor, doctorul Gutmeyer este în viaţă. Locuieşte la Bruxelles, în Piaţa Binefăcătorilor la numărul 29.
− La o sută de metri de aici? A! Ghicesc urmarea. Nu există niciun doctor la adresa asta?
− Nu există niciun doctor, într-adevăr. Doar un farmacist.
− Fir-ar să fie! Numărul 29… este adresa lui Hubert!
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
