Asa cum am mai remarcat, comedia - si chiar comedia usoara, zisa de bulevard - a castigat in ultima vreme foarte mult teren in repertoriul teatrelor, fie ca acestea sunt dedicate genului prin denumire (Teatrul de Comedie) sau prin amplasare (Teatrul "Nottara"), fie ca sunt, macar in intentie, institutii "serioase" (de exemplu, Teatrele Nationale). Fireste, nu exista specie dramatica de condamnat in sine: cand e bine facut, teatrul bulevardier poate fi absolut delectabil, procurandu-i spectatorului momente de amuzament superior si de "destindere" inteligenta.
Da' si cand nu e...! Cand, adica, teatrul pleaca de la ideea ca, la un text mai usurel, merge si un regizor mai slabut sau niste actorasi mai necajiti, fiindca, oricum, tot n-o sa dam noi lovitura de presa tocmai cu piesuta lu' Nea Aâaâ¬Å¡sta, fiindca cronicarii o sa strambe din nas inca din pornire, auzind ca sunt chemati la o piesa de bulevard, asa ca... ce mai!... s-o faca, acolo, cum-necum, ca lumea vine daca aude ca e comedie si mai scoatem si noi un ban cinstit, ca tot nu ne dau astia de la Cultura (sau de la Judet, sau de la Municipiu) o subventie ca lumea, ca au ei altii la care sa dea bani cu ghiotura! S.a.m.d., s.a.m.d., s.a.m.d.
Fireste, discursul de mai sus este pur imaginar; nu l-am auzit niciodata cu urechile mele. Asta nu inseamna insa ca este si nereal(ist), ca nu a fost niciodata pronuntat, fie macar in forma voalata, si ca nici un director de teatru nu s-ar putea recunoaste in el - sunt gata sa pariez asta contra interdictiei de a mai vedea vreodata altceva decat spectacole romanesti de bulevard. Oricine stie despre ce vorbesc intelege ca nu mi-as asuma pentru nimic in lume un asemenea risc.
Altminteri, asa cum aflam si din programul de sala (sumar dar suficient) la spectacolul Sarbatori fericite de Jean Poiret, de curand pus in scena la Teatrul "Nottara", specia bulevardiera este cat se poate de onorabila, avand ea si o istorie (cu radacinile in secolul 17 francez), si niste reprezentanti ilustri (EugAâ?ne Scribe, EugAâ?ne Labiche, Barillet si GrAédy, Sacha Guitry etc.), ba chiar si niste studiosi asidui, care i-au descris temele favorite (relatiile de familie, dragostea si banii), evolutia structurala (de la feerie si melodrama, la comedia de situatii si de replica) sau publicul-tinta (mica burghezie, chiar daca, prin largirea "focus"-ului catre preocuparile contemporaneitatii - drogurile, homosexualitatea -, se mizeaza astazi pe atragerea masiva in sali a spectatorilor tineri). Toate bune si frumoase - si chiar adevarate, imi ziceam, amintindu-mi de Crima din strada Lourcine de Labiche, incantatorul spectacol de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt al neinlocuitului Vlad Mugur: ce umor spumos, ce inventie comica, ce scenografie admirabila, ce actorie remarcabila, ce ritm, ce dinamism, ce... Ce sa mai vorbim?!
Intru acestea, ma uitam la scena popularului teatru de pe Bulevardul Magheru (renovat, cu bani putini si bunavointa multa) si tare ma intristam. Nu din cauza piesei ca atare, caci Sarbatori fericite (Joyeuses Paques) este o compozitie alerta, cu arhitectura solida si replici spirituale, cu amuzante rasturnari de situatie si qui-pro-quo-uri pline de surprize. (Nimic de uimire aici, intrucat autorul, francezul Jean Poiret, disparut in 1992, are o experienta temeinica in comedie, atat ca actor cat si ca dramaturg - fiind, intre altele, autorul des jucatei, inclusiv la noi, La Cage aux folles (Colivia cu nebune) - , iar traducerea semnata de Petre Bokor e destul de izbutita.) Nu, asadar, din cauza "bulevardului" din text, ci din cauza... cum sa-i zic?... "ulitei" din spectacol. O ulita bine pavata, caci decorul lui Sica Rusescu este (spre deosebire de costumele aceluiasi) placut de privit, dar, cu toate acestea, tare greu circulabila din pricina ritmului trenant si a contributiilor actoricesti nesupravegheate. Regizorul Dinu Cernescu (in legatura cu care aproape refuz sa-mi amintesc ca a realizat, tot la "Nottara", acum vreo 25 de ani, un Hamlet revolutionar...) s-a marginit, dupa toate aparentele, sa indice intrarile si iesirile interpretilor, eventual sa aseze cate o "pata de culoare", precum nacafalele servitoarei nemtoaice - Luminita Erga, singura aparitie cu adevarat hazoasa din spectacol. In rest, interpretii fac si ei cum cred ca emai bine. Or, daca Diana Lupescu si Crenguta Hariton (Sylvie si Julie, personajele feminine principale, a caror identitate nu o dezvalui, ca sa nu para ca subminez "misterul" spectacolului) sunt in nota corecta - cu zone de monotonie, cea dintai, cu episoade excesive mimico-vocale, cea de-a doua -, protagonistul Ion Dichiseanu este, scurt spus, de neprivit. Las la o parte faptul ca rigorile biologice ar fi trebuit sa-l faca atent la pericolul de a juca un personaj in floarea varstei (si mare crai pe deasupra!), dar felul in care actorul zburda, chicoteste si cocheteaza cu partenerii vizibili din scena si cu partenerul invizibil din sala devine, la un moment dat, curat intristator. Nu-mi face nici o placere sa spun pe nume acestor lucruri, dar, jur, mi-a facut si mai putina placere sa le suport vreme de aproape trei ore. Cand nu e bun, teatrul de bulevard e nu rau, ci fioros.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
