DEŞERTUL
Mă cuprinseseră flăcările.
Asta era prima mea amintire. Aveam trei ani şi locuiam într-un parc de rulote dintr-un oraş din sudul Arizonei, un oraş căruia nu i-am ştiut niciodată numele. Stăteam aşezată pe un scaun din faţa maşinii de gătit şi purtam o rochiţă roz pe care mi-o cumpărase bunica. Rozul era culoarea mea favorită. Partea de jos a rochiţei se întindea în exterior, ca un tutu, şi îmi plăcea să mă învârt cu ea în faţa oglinzii, crezând că arăt ca o balerină. Dar, în acel moment, purtam rochiţa în timp ce pregăteam crenvurşti, mă uitam la ei cum se umflă şi cum plutesc în apa care fierbea, în timp de lumina soarelui de dimineaţă târzie se strecura prin ferestruica mică de chicinetă a rulotei.
O puteam auzi pe mama cântând în camera alăturată, în timp ce lucra la unul dintre tablourile ei. Juju, câinele nostru negru, mă privea. Am împuns un crenvurst cu o furculiţă, m-am aplecat şi i l-am oferit. Cârnatul era fierbinte, iar Juju a încercat să-l lingă într-o doară, dar când m-am ridicat şi am început să amestec din nou crenvurştii în oală, am simţit o flacără şi o fierbinţeală în partea mea dreaptă. M-am întors să văd de unde venea şi mi-am dat seama că rochiţa mea luase foc. Încremenită de frică, am privit flăcările albe şi galbene cum transformau materialul roz al fustei într-o dungă zdrenţuită şi maronie, apoi îmi urcă pe stomac. După aceea, au ţâşnit în sus şi mi-au atins faţa.
Am început să strig. Am simţit mirosul arsurii şi am auzit un trosnet oribil, în timp ce focul îmi pârjolea părul şi genele. Juju lătra. Eu am urlat din nou.
Mama s-a năpustit în încăpere.
-Mămico, ajută-mă, am ţipat eu strident. Încă mai stăteam în picioare pe scaun, lovind focul cu furculiţa pe care o folosisem pentru a amesteca în crenvurşti.
Mama a ieşit în fugă din încăpere şi s-a întors cu una dintre păturile acelea din rezerva armatei, pe care le uram pentru că lâna îmi zgâria pielea. A aruncat-o asupra mea să stingă flăcările. Tata era plecat cu maşina, şi atunci, mama ne-a înşfăcat pe mine şi pe fratele meu mai mic, Brian, şi s-a îndreptat în grabă spre rulota învecinată. Femeia care locuia în aceasta îşi întindea rufele la uscat. Avea cleştişori de rufe în gură. Pe un ton nenatural de calm, mama i-a explicat ce se întâmplase şi a întrebat-o dacă ne putea duce cu maşina până la spital. Femeia şi-a azvârlit cleştişorii şi rufele chiar acolo, în noroi, şi fără să adauge o vorbă, a alergat să-şi aducă maşina.
Când am ajuns la spital, surorile medicale m-au întins pe o targă. Discutau în şoapte răsunătoare, îngrijorate, în timp ce tăiau ce mai rămăsese din rochiţa mea frumoasă, roz, cu o foarfecă strălucitoare. Apoi, m-au ridicat, m-au întins pe un pat mare de metal încărcat de cuburi de gheaţă şi mi-au presărat o parte dintre acestea pe corp. Un doctor cu păr argintiu şi ochelari cu ramă neagră a condus-o pe mama afară din salon. În timp ce plecau, l-am auzit cum îi spunea că era foarte grav. Surorile medicale au rămas în încăpere, aplecate asupra mea. Îmi dădeam seama că provocasem o încurcătură mare şi stăteam în linişte. Una dintre ele mi-a strâns mâna şi mi-a spus că o să mă fac bine.
-Ştiu, am răspuns eu, dar dacă n-o să se întâmple asta, va fi în regulă şi aşa.
Sora medicală mi-a strâns mâna din nou şi şi-a muşcat buza inferioară.
Încăperea era mică şi albă, cu lumini strălucitoare şi dulapuri de metal. M-am uitat pentru un timp la şirurile de buline minuscule de pe panourile tavanului. Cuburile de gheaţă îmi acopereau stomacul şi coastele şi mi se apăsau de obraji. Din colţul ochiului, am văzut o mână mică şi murdară întinzându-se, la câţiva centimetri de faţa mea şi înşfăcând un pumn de cuburi de gheaţă. Am auzit un sunet răsunător, asemănător cu un ronţăit, şi am aruncat o privire în jos. Era Brian, care mânca gheaţa.
Doctorii au spus că eram norocoasă pentru că rămăsesem în viaţă. Mi-au colectat fâşii de piele de pe partea superioară a coapsei şi mi le-au pus peste zonele cu cele mai grave arsuri ale stomacului, ale coastelor şi ale pieptului. Au spus că asta e o grefă de piele. După ce au terminat, mi-au înfăşurat în pansamente toată partea dreaptă.
-Ia te uită, sunt o jumătate de mumie, i-am spus uneia dintre asistente. Ea a zâmbit şi mi-a pus braţul drept pe o eşarfă, pe care au agăţat-o de o traversă, să nu-l pot mişca.
Surorile medicale şi doctorii au tot insistat să-mi pună întrebări:
-Cum de te-ai ars? Ţi-au făcut vreodată părinţii tăi vreun rău? De unde ai toate vânătăile şi tăieturile astea?
Părinţii mei nu mi-au făcut niciodată niciun rău, le-am răspuns eu. Am căpătat toate aceste tăieturi şi vânătăi jucându-mă pe afară, iar arsurile, în momentul în care pregăteam crenvurşti. Ei m-au întrebat ce căutam eu pe-acolo, pregătind crenvurşti de una singură la trei ani. Era simplu, am zis eu. Nu trebuie decât să îi pui în apă şi să-i fierbi. Nu era ca o reţetă complicată, pe care trebuia să fii suficient de mare încât s-o poţi prepara. Cratiţa era prea grea s-o pot ridica atunci când era plină cu apă, de aceea, puneam un scaun lângă chiuvetă, mă urcam pe el, umpleam un pahar cu apă, apoi mă urcam pe un scaun lângă maşina de gătit şi turnam apa în cratiţă. Făceam chestia asta iar şi iar, până când cratiţa ajungea să aibă îndeajuns de multă apă. Apoi, aprindeam maşina de gătit, iar când apa fierbea, aruncam crenvurştii în ea.
-Mama spune că sunt matură pentru vârsta mea, le-am zis eu, şi mă lasă să gătesc de multe ori de una singură.
Două surori medicale s-au uitat una la cealaltă, iar una dintre ele a notat ceva pe o planşetă cu clamă. Am întrebat ce era în neregulă. Nimic, mi-au răspuns ele; nimic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
