Întreaga atmosferă a nuveleiDomnişoara Christina de Mircea Eliade pare dominată de oprivire anume - e ca şi cum toate întâmplările, fiecaremişcare sau reacţie a personajelor sunt privite din umbră decineva, o prezenţă nefirească, înspăimântătoare, căci vine dintr-unspaţiu interzis: de dincolo de rama tabloului, ca printr-ofereastră, domnişoara Christina priveşte către lume, iar aceasta seorganizează în funcţie de privirea ei.
Tabloul, atribuit pictorului G.D.Mirea, reprezintă portretul mai degrabă comun al Christinei, o fatăfoarte tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă, cu talia subţireşi înaltă, cu buclele negre lăsate pe umeri, dar elementulneobişnuit vine nu din pictura în sine, ci din strania eiînsufleţire, aceasta nefiind nimic altceva decât unul dintreavatarurile domnişoarei Christina. Imagine pictată, senzaţieolfactivă, iluzie vizuală sau apariţie în vis, Christina e prezentăîn conac, îl locuieşte întocmai ca şi celelalte personaje, care opot vedea conform cu propria natură: doamna Moscu, Simina şi Sanda,care împart universul încremenit, suspendat - aievea, ca pe ofiinţă vie, scepticul Nazarie - prin intermediul confesiunii şi subinfluenţa lui Egor, care o întâlneşte pe tărâmulvisului.
Dezvelirea tabloului e momentuldeclanşator al intrigii, pregătit de sintagme ce recompun un cadrustatic: amiaza e sticloasă, iar arborii păreau că aucrescut nemişcaţi de la începutul lumii, metaforă aîncremenirii având în centru o structură oximoronică ce pune înabis antinomiile latente ale textului. Momentul e de o intensitateaproape insuportabilă, Simina are figura luminată de o emoţiesolemnă, chipul din tablou e de abur (iar aburultrupului ei pare să stăruie încă în odaie) şi parcă soarele n-atrecut niciodată prin această odaie. Iar domnişoaraChristina zâmbea din portretul lui Mirea, parcă l-ar fi privitîntr-adins pe el (pictorul Egor, n.m).
O teroare îngheţată domneşte înîntreaga cameră, iar ea contaminează orice spaţiu odată ce prezenţaChristinei se face simţită, de obicei prin intermediulprivirii, o privire care paralizează reacţiile şi aduce cusine încremenirea din care tocmai s-a smuls, făcând ca nu numaicomportamentul personajelor să se modifice în funcţie de ea, ci şiînfăţişarea lumii, ale cărei farmec şi fecunditate observatede Nazarie la început se transformă în încremenire şidezolare.
Când Nazarie se apropie defereastra din camera lui Egor, îi e teamă să privească afară. Oteamă stupidă, nervoasă, pe care nu şi-o putea stăpâni. Apucândmânerul ferestrei, are senzaţia că o femeie îl priveşte de undevade afară, stăruitor. La ora amurgului, deşi încă mai e lumină, luiNazarie i se pare că partea aceasta a cerului era totuşi maistinsă, mai fluidă. Groaza culminează cu descoperirea Simineicare aşteaptă, undeva dedesubt, ivirea unei alte făpturi, în cadrulferestrei, la etajul superior...
Odată fereastra închisă, oatmosferă glacială pune din nou stăpânire pe cei doi protagonişti,iar zumzetul ţânţarilor ce se izbesc de geamuri creşte ameninţător(la fel se întâmplă în odaia unde zace Sanda, iar invaziainsectelor anticipează finalul tragic al întâmplărilor). Deasemenea, Sanda aşteaptă rezemată de fereastra deschisă, iarNazarie se înfioară la vederea beznei de dincolo de pătratulluminat pe care aceasta îl desenează în noapte. În toate acestemomente ale naraţiunii fereastra e punctul-limită ce marcheazătrecerea întâmplărilor dintr-un registru (al realităţii) într-altul(ambiguu, nedelimitat, la care personajele au acees numai prinintermediul visului). Ea desparte, de obicei, spaţiul interior(uneori liniştitor, alteori bântuit de fantasme), de cel exterior,mereu cufundat într-un aproape întuneric.
Starea de aproape întunericnu este cea a umbrei, nici a întunericului, ci reprezintă oextensie a trecutului în care sălăşluieşte domnişoara Christina, aacelei lumi de la 1907 când s-au întâmplat evenimentele tragice. Nudin întâmplare sub semnul acestui aproape întuneric sepetrece episodul erotico-macabru al seducerii lui Egor de cătreSimina, sintagmă ce sugerează o stare de ambiguitate dezarmantă,conotând dezorientarea personajului masculin, care pierde controlulcelor petrecute. Momentul contopirii zilei şi nopţii, al treceriide la lumină la întuneric, are, în imaginarul poetic, o conotaţieimplicit senzuală, e asociat voluptăţii sexuale şi dilatăriisenzitive la care predispune aceasta (Genette citează, în sprijinulipotezei, versul eluardian: "O douce, quand tu dors, la nuit semele au jour").
În anticiparea scenei finale, aprinderii strigoiului, casa are parcă ochiurile mai stinseîn înserare. De altfel, imaginea ferestrelor casei ca orbiteapare, de asemenea, în Incognito la Buchenwald, îndescrierea prăbuşirii casei Calomfir. Aici, casa demolată ageneralului Calomfir, fără treptele scării de la intrareaprincipală, fără uşi şi cu ferestrele ca nişte mari orbitesperiate, e ruina tristă a unui timp de-acum mort sau, cumspune unul dintre personaje, trecutul, urmele sfinte aletrecutului...
În imagini: George DemetrescuMirea - Portret de femeie; 2. George Demetrescu Mirea - Alt Portretde femeie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
