Complicea lui, strengarita de Carmen, a dat telefon tovarasei „Maria Costache", redactor-sef al ziarului Romania libera, unde lucram, si, prezentandu-se drept sefa de cabinet a secretarului cu propaganda al CC al PCR, a anuntat-o:
– Stiti ca tovarasul Nicolae Ceausescu se afla intr-o vizita de lucru in... (si a spus numele unei tari din Orientul Apropiat). Ambasada acestei tari organizeaza o receptie, in aceasta seara, la ora 7; tovarasul... (si a spus numele secretarului cu propaganda de atunci) a hotarat ca din partea ziarului dumneavoastra sa ia parte la receptie tovarasul Alex. Stefanescu. Va rog sa-i atrageti atentia sa mearga imbracat in costum negru si cravata! Nu uitati! E o sarcina de mare importanta.
Maria Costache m-a chemat imediat la ea. Era o femeie buna, dar ingrozita mereu de eventualitatea neindeplinirii unei sarcini de partid. In plus, era oarecum contrariata de importanta care i se dadea acolo, „sus", unui subaltern al ei.
Agitata, rosie la fata, cu ochelarii aburiti, mi-a spus ce am de facut. I-am atras atentia ca trecuse deja de ora 5, ca locuiesc departe, ca ambasada e si ea departe si ca nu am costum negru. S-a aratat neinduplecata.
– Plecati imediat! Luati un taxi, vi-l decontam! Imprumutati un costum negru de unde stiti!
Am plecat acasa val-vartej. Pe drum mi-am adus aminte ca am totusi un costum negru, cel pe care il purtasem la propria mea nunta, cu saisprezece ani in urma.
Domnita ma astepta cu masa. Spre dezamagirea ei, i-am explicat ca trebuie sa plec de urgenta. Am rugat-o sa-mi scoata dintr-o debara costumul negru, sa-l verifice si sa-l perie, iar eu m-am repezit sa fac un dus.
– Dar unde te duci?
– O sa-ti explic la intoarcere. Acum nu am timp.
N-a lipsit mult ca Domnita sa-mi fac o scena de gelozie.
Proaspat spalat, ferchezuit in graba, imbracat cu un costum care ma strangea la toate incheieturile, pentru ca in saisprezece ani care trecusera de la nunta ma ingrasasem, am ajuns, cu ajutorul unui taxi, la ambasada, pe la 7 fara 5 minute.
Adrian Paunescu, atunci cand planuise farsa, alesese bine ambasada. Cladirea in cauza era in renovare si, inconjurata de schele, te facea sa te gandesti la casa lui jupan Dumitrache din O noapte furtunoasa. Ajuns in fata ei, am ramas profund nedumerit. Eram leoarca de sudoare, din cauza costumului gros si a cravatei legate strans. Mi-am scos intai batista si mi-am sters fata de transpiratie, apoi, gandindu-ma ca sala de receptii o fi ramas in functiune, am mers pe sub schele, pe un fel de punti facute din scanduri, pana la intrarea in cladire. Aratam, cred, ca Rica Venturiano in momentul in care se catara pe binale in cautarea Zitei.
Usa de la intrare, murdara de var, era deschisa. Am intrat in cladire si am dat peste scari de zugravi, roabe, saci cu ciment. Nici urma de invitati imbracati in costume negre. Transpirand si mai tare, de enervare, cu inteligenta blocata, m-am hotarat sa explorez cladirea in intregime. Un militan de la o ambasada vecina, observand ca nu mai ieseam, s-a luat dupa mine si m-a somat:
– Stati pe loc! Ce faceti aici?
– Am venit la receptie.
– Care receptie?! Cladirea e in renovare.
– Am primit sarcina de la CC al PCR!
Militianul a devenit mai respectuos:
– Poate ca e o greseala...
Exact in clipa aceea, am inteles: nu era o greseala, era o farsa! O farsa facuta de Adrian Paunescu.
– Aveti dreptate, i-am raspuns militianului. Va multumesc ca mi-ati atras atentia. Dar chiar in timp ce spuneam aceste cuvinte, mi-i imaginam pe Adrian Paunescu si pe Carmen razand mefistofelic si ma gandeam la o razbunare cumplita.
(Sfarsitul in numarul viitor)
Fotografia lui Adrian Paunescu a fost realizata de Ion Cucu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
