Mă îmbrăcasem frumos dar decent, nu voiam s-o dau în bară în niciun fel când m-am prezentat la ultimul examen din vară, aveam emoţii, trebuia să reuşesc şi la acesta ca la cele dinainte, altfel nu mi-aş fi recăpătat bursa pierdută după sesiunea din iarnă, când obţinusem note mizerabile, nu învăţasem ca lumea, erau profesorii prea exigenţi, n-avea importanţă. Mă cuprinsese o ruşine cumplită când mă chemaseră să mă anunţe că trebuia să mă descurc singură, nu spusesem nimănui, tremuram din încheieturi că ai mei or să afle că nu eram bună de nimic. N-au aflat.
Norocul meu a fost că mătuşa îmi trimitea în fiecare lună, de când intrasem la facultate, câte 300 de lei, în primul semestru îmi bătusem joc de ei, spulberându-i pe prostii, din iarnă încolo învăţasem să-i drămuiesc, mai ales că cea mai mare parte se ducea acum pe cămin. Aveam o colegă cu o rudă la cantina ICAB-ului, întreprinderea de apă şi canal, pe strada Sărindari, nici măcar nu era departe de cămin, ne înlesnea să mâncăm acolo, un bon costa 2 lei, 50 de bani era pâinea, la discreţie, doar că mâncarea era un singur fel, niciodată schimbat, mâncare de castraveţi acri, m-am obişnuit repede. Dar nu mă duceam numai acolo. Se întâmpla ca fetele să meargă seara la o întâlnire, mai ales după ce venise primăvara, umblau din cameră în cameră şi întrebau cine are nevoie de un bon de masă, erau doritoare destule.
Apoi, într-o zi mi-am spus că făcusem o prostie, era bine să nu vorbesc nimănui despre neamurile mele, cum mă învăţase mătuşa din Brăila, dar asta nu însemna să nu le văd. Tata mai avea un frate, cel mai mare, trăia în Bucureşti, era colonel în armată, făcuse războiul pe ambele fronturi, îi văzusem şi pe el şi pe mătuşa cu ani în urmă, acum eram de o jumătate de an în Bucureşti şi încă nu trecusem pe la ei, era mitocănie. Mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşă, şedeau pe o stradă liniştită aproape de Calea Moşilor, nu departe de Universitate, o plăcere să mergi pe jos până acolo, mătuşa Clara m-a recunoscut pe loc, ce mare te-ai făcut, m-a îmbrăţişat, credeam că n-ai de gând să mai treci pe la noi. În spatele ei lătra un căţel. Era o femeie voinică, cât uşa, nu grasă, ci plină de muşchi, cu o voce groasă de fumătoare înrăită, deşi nu fuma, părul numai bucle cârlionţate, platinat, nu ştiu cum făcea să aibă mereu culoarea aceea în care părea că se oprise o parte din soarele de amurg. Dar peste toate, era o femeie fără vârstă. Unchiul era şi el un bărbat cât uşa, dar ursuz.
Roşisem şi am zis că era cel mai bine să-i spun de ce mă temusem, a dat din cap, aprobându-mă, gândisem bine, dar râdea în acelaşi timp, prostuţă mai eşti, ai să înveţi cu timpul de cine să te fereşti şi de cine nu. M-am destins, am iubit-o pe loc. Nici ei n-aveau copii, iar mătuşa cred că se plictisea amarnic, singură toată ziua, doar cu câinele, un cocker auriu, acum şedea la picioarele ei, privindu-mă fix. Unchiul pleca dis-de-dimineaţă la garnizoană, se întorcea după lăsarea întunericului, uneori nici nu venea noaptea. N-avea rost să-i spun ce era pe acasă, ştia mai bine decât mine, vorbea săptămânal cu mătuşa din Brăila, pe ea o interesa ce făcusem eu în atâtea luni.
M-am ruşinat, îi îndrugam verzi şi uscate, m-a întrerupt,
ia spune-mi adevărul, n-ai învăţat,
am tăcut, şi tăcerea e un răspuns,
n-ai învăţat, a continuat ea, şi ai pierdut bursa,
am dat din cap,
şi nu ştie nimeni,
am dat din nou din cap,
dar vrei să schimbi,
ce puteam să-i răspund,
bea cafeaua asta până mă întorc, vin repede,
a dispărut după o uşă lăcuită de culoarea lemnului de cireş, cum erau toate uşile casei, bănuiesc că s-a dus în bucătărie, am rămas cu câinele care s-a apropiat să mă amuşine, m-a lăsat să-l mângâi, auzeam oale zdrăngănind, câinele s-a dus repede lângă uşă, aşteptând, mătuşa s-a întors cu o tavă enormă pe care erau aşezate numai bunătăţi, îmi lăsau gura apă,
mănâncă, a spus,
m-am codit, am mâncat, nu mi-e foame,
lasă prostiile, spunem numai adevărul între rude, nu-i aşa,
m-am ruşinat din nou, eram furioasă pe mine însămi că mi se întâmpla a doua oară în acea dimineaţă,
dacă te sfieşti să mănânci de faţă cu mine, plec şi mă întorc mai târziu, a zis,
Doamne fereşte, m-am grăbit eu, cum să faceţi asta,
cum să faci asta, aşa se spune corect, a zis ea, ne tutuim, ai înţeles,
am dat din cap, am început să mănânc, am vrut să-i dau şi căţelului ceva, mi-a făcut un semn că nu,
n-are voie, lasă-l doar să stea lângă tine, dacă nu te latră, a simţit că eşti om bun,
şi în timp ce mâncam, Clara îmi povestea cum îşi trece ziua, plimbări cu câinele, lecturi, teatru, cel mai mult îi plăcea să stea în bucătărie şi să inventeze mâncăruri, unchiul îşi lingea degetele când se întorcea acasă, dar mânca puţin, dacă îşi petrecea toată ziua la garnizoană, se ospăta la popotă, se întorcea sătul.
Trebuie să vii şi tu să vezi ce feluri mai inventez, a spus, nu era chip mai inteligent să mă cheme la masă,
am cursuri, m-am scuzat,
n-ai cursuri toată ziua,
mă duc la bibliotecă până târziu, să recuperez,
foarte bine, dar şi biblioteca se închide, nu trebuie să vii toată ziua, fă-o când poţi, o să mâncăm împreună, şi aşa sunt singură până seara târziu.
Mi-am făcut un obicei să mă duc măcar la câte un prânz, mi-a cerut să vin mai des, am făcut-o, şi aşa treceau lunile.
Învăţam pe rupte, îmi ieşiseră vorbe că-s tocilară, nu-mi păsa.
Nu mă duceam aproape nicăieri, la nicio distracţie, mă întreb de ce îmi mai cumpărasem în toamnă ciorapii de mătase fără dungă, de care eram atât de mândră, mă costaseră o avere, 57 de lei, chiar că eram nebună. Nici măcar nu i-am îmbrăcat eu prima, ci Aura, era invitată la o petrecere cu un tip pe care voia să-l dea gata, a insistat să i-i împrumut,
ciorapii nu se împrumută, măi, fată, i-am zis,
parcă ştie cineva,
nu ţi-i dau,
şi ce crezi, că nu-i spăl după aia, a replicat ea,
nu ţi-i dau,
hai, te rog, vreau să fiu frumoasă,
s-a rugat atâta că începusem să mă plictisesc şi brusc mi s-a părut chiar o prostie, ce mare lucru o pereche de ciorapi, am acceptat, nu i-a venit să creadă,
o să fiu cea mai cea, spunea în timp ce-i rula pe picior şi-i prindea în jartiere, îi veneau de minune, repeta acelaşi lucru când se învârtea în faţa oglinzii de pe holul etajului,
şi chiar era cea mai cea, îşi pusese o rochie mai scurtă, până la genunchi, cum încă nu se purta, doar să sară în ochi ciorapii de mătase.
Sigur l-a dat gata pe iubitul ăla al ei, mai ales că avea picioare frumoase, nu puteai să nu te uiţi la ele, până şi noi nu ne luam ochii. Numai ea ştie pe unde s-a aşezat sau ce-a făcut, mi-a agăţat ciorapii cei noi, nu-mi venea să cred, am început să plâng,
o să-i remaiez, încerca să mă îmbuneze, nici n-o să se vadă,
aiurea, bodogăneam eu,
nu era mare lucru, dar eram neagră de tristeţe,
distruşi rămâneau, şi nici măcar nu-i îmbrăcasem o dată, i-am aruncat în fundul geamantanului de carton cu care venisem la Bucureşti.
N-am mai avut ocazia să-i mai împrumut ceva Aurei, la vreo două luni după petrecerea la care fusese cea mai frumoasă ne-a anunţat că renunţă la facultate, era însărcinată în cinci luni, începuse să se vadă, eu ca proasta credeam că se îngraşă că mănâncă prea mult, pleca în orăşelul ei din Moldova să se mărite, am sărit cu toatele cu gura pe ea, nu renunţa, ce-are a face copilul, întoarce-te, chiar dacă pierzi un an, e viitorul tău în joc, am impresionat-o, a început să plângă, ce ştiţi voi, a spus, e totul hotărât, şi într-adevăr a plecat în câteva zile, n-am mai văzut-o, n-am ştiut cine era iubitul, nu ne-a chemat pe niciuna la nuntă, poate îi era ruşine, poate îi eram străine şi lunile împreună cu noi în cămin nu însemnaseră nimic.
Eram o mulţime în anul acela la biologie, dar nu toţi erau necopţi ca mine, vreo douăzeci veniseră de la facultăţile muncitoreşti, făceau o facultatea de asta muncitorească de doi ani care echivala cu liceul pe care-l rataseră din fel şi fel de motive şi după aia aveau dreptul să urmeze o facultate adevărată, nici nu ştiu dacă se înscriseseră ca noi cu examen sau nu, sigur e că majoritatea aveau posturile asigurate la sfârşit, după cinci ani, eram invidioşi, posturile alea erau în Bucureşti şi dintre cele mai bune, sau la uzinele de unde veniseră, mai eram invidioşi şi pentru că erau oameni în toată firea, unii se apropiau de treizeci de ani, profesorii le dădeau credit, deşi nu prea-şi băteau capul cu învăţatul, dar nu le zicea nimeni nimic, se ocupau mai mult cu activitatea politică, şedinţe, instructaje, întruniri, dacă lipseai la una organizată de ei îţi frecau ridichea şi aveau grijă să se ştie.
Doar vreo câţiva dintre ei nu erau băgaţi în toate comitetele şi pe unul singur îl tot vedeam la bibliotecă până seara târziu, mă şi miram că nu adoarme, ajunsesem să cred că li se închideau ochii dacă citeau cinci pagini la rând, asistenţii aveau grijă să nu le pună întrebări, să nu-i facă de râs. Nu şi lui, mai ales la orele de filosofie, socialism ştiinţific cum îi zicea, era as, se contrazicea cu asistenţii, era doldora de citate, probabil avea memorie bună, noi, ceilalţi, ne învăţasem doar să răsfoim cursurile, ne obişnuisem ca orele să fie acaparate de el, era grozav, oricum nu ne îndemnam niciunul spre subiectele astea, ne întrebam cum de-i stârniseră lui pasiune.
Uneori plecam cam la aceeaşi oră de la bibliotecă, puţin înainte să se închidă, îi plăcea să-mi spună ce citise, mi se părea că o luase cu mult înaintea noastră, înghiţea cărţi despre care nu ne vorbise niciun profesor, eram uimită, îl ascultam cu plăcere şi probabil a simţit asta, a început să insiste să mă conducă până la cămin, în timp ce-mi povestea, mereu avea ceva captivant să-mi spună, era plăcut să-l asculţi, mi-am dat seama că drumurile astea deveniseră obişnuinţă doar când au început să mă iscodească fetele cum e tipul, atunci am văzut şi eu altfel lucrurile, degeaba le ziceam că nu era nimic între noi, îşi dădeau coate, nici între Aura şi al ei nu fusese nimic, nici măcar cearceaful, ai grijă, încetau să mă tachineze doar când vedeau că mă supăr de-a binelea.
Matei, aşa îl chema, era bucureştean, dar habar n-aveam unde locuieşte, nici ce făcuse înainte de facultate, nici ce voia să facă după aceea, iar ele mă întrebau dacă m-am pupat cu el, ce tupeu.
Într-o zi mi-am spus că nu trebuie să-mi pese de ce cred ceilalţi, Matei continua să mă aducă la cămin, mă întreba ce-mi place mai mult, în afară de citit,
muzica, i-am spus,
muzica, a întrebat, oprindu-se în loc, cu gura căscată, mi-a plăcut cum arăta în clipa aceea, atât de cu adevărat uimit, că-mi venea să-l sărut, era atât de surprins de parcă i-aş fi spus că-mi place să călăresc un elefant,
adică doinele şi horele, a întrebat ca un copil, probabil pentru el nu exista pe lume decât muzica populară, nu discutasem subiectul ăsta, şi mie îmi plac, a zis,
nu, i-am răspuns cât mai sec, opera şi muzica simfonică,
dar nu i-am povestit cum mă duceam uneori la operă, aşteptam până se închideau uşile şi-i dădeam cinci lei portarului să mă lase înăuntru şi mă aşezam pe treptele dintre rânduri, nu i-am spus nici cum adoram operele lui Verdi şi nu scăpasem nicio montare, nici cum treceam, mult mai rar, pe la Ateneu, dimineţile, în speranţa c-o să găsesc bilet mai ieftin la vreun anunţat concert de pian lăsat de abonaţii care renunţaseră din cine ştie ce motive, nici vorbă să am noroc.
Am tăcut, probabil a crezut că m-am întristat, ştia că n-am bursă, toţi ştiam mai tot despre ceilalţi, nu era un secret,
vreau să merg şi eu la un concert, vii cu mine, a întrebat,
era atât de neaşteptat că nu i-am răspuns nici atunci, ajunsesem oricum la poarta căminului şi mi-am luat repede la revedere, nici a doua zi, şi am fost sigură că a rămas doar o vorbă aruncată în vânt, până în ziua în care chiar m-a invitat, am pufnit în râs, probabil s-o fi gândit că nu-l cred şi mi-a arătat biletele.
De ce-aş merge, l-am întrebat,
ai spus că-ţi place muzica,
dar ţie nu-ţi place, am replicat eu,
habar n-am dacă-mi place sau nu, n-am fost niciodată, pot să învăţ,
şi vorbele astea recunosc că m-au cam emoţionat şi am acceptat fără să mai fac mofturi.
A fost un concert magnific, nu mai ţin minte ordinea, Paganini, Beethoven şi Mozart. La sfârşit a tăcut, sigur îl tulburase, dar şi mai sigur nu-şi găsea cuvintele să spună ce era în el, se temea de ridicol, a tăcut tot drumul, n-am mai vorbit despre asta şi am ajuns să cred că mersese degeaba la Ateneu, dar mă bucuram pentru mine.
După seara aceea nu l-am mai văzut un timp în bibliotecă, nici măcar la cursuri, dar de la cursuri lipseau mulţi, m-am mirat, mi-a ieşit din cap, uitasem de el, dar a apărut într-o seară când mă îndreptam spre cămin, mi-a spus că-i fusese dor de mine,
unde-ai dispărut, domnule, atâta vreme, l-am întrebat, ignorând ce-mi spusese,
treburi, n-a spus mai mult,
până şi eu pricepeam că aş fi pus alte întrebări în zadar, mi-a zis că ar vrea să ne plimbăm, m-am uitat la el lung,
mai vedem, i-am răspuns,
la o adică de ce nu, mă gândeam, era chipeş, bine legat, subţire, o umbră de mustaţă, părul castaniu tuns scurt, sigur îl plăceau fetele, dar nu mă interesa asta nici cât negru sub unghie, într-o seară de început de mai, era cald, am acceptat.
Am mers mult pe străzi, nu i-a tăcut gura, nu-l credeam atât de vorbăreţ, începeam să înţeleg de ce-l trimisesră ca propagandist, dar în facultate nu se remarcase prin nimic, îi lăsase pe alţii. Nu spunea prostii. Începuseră să mă doară picioarele, când am ajuns în parc l-am rugat să stăm pe o bancă, s-a aşezat lipit de mine, de parcă n-ar fi avut loc suficient, dar nu l-am îndepărtat. Nu ştiu ce-a înţeles. Dar în scurt timp a început să-mi mângâie obrazul şi părul, m-a surprins, dar nici atunci nu l-am îndepărtat, îmi plăcea, mă gândisem de mii de ori înainte cum o să fie când o să mă îmbrăţişeze un băiat, era cu totul altfel, era viu şi tremurând lângă mine, mă emoţiona, de fapt nici nu era un băiat, ci bărbat în toată regula, îi vedeam ochii strălucitori, mă lăsam în voia lui, m-a luat în braţe, m-a sărutat, m-am ferit, dar când a făcut-o din nou, după scurt timp, i-am răspuns, m-a strâns mai tare lângă el, îmi simţeam trupul fierbinte lipit de trupul lui la fel de fierbinte, sărutările au început să fie mai lungi, buze, ochi, obraji, frunte, eram speriată, mă dureau buzele de sărutările lungi, mi se oprea respiraţia şi o lua din nou la fugă, aproape leşinam. Mă zăpăcise cu totul.
S-a ridicat brusc şi m-a condus la cămin. Fără nicio explicaţie. M-a privit lung înainte să ne despărţim, dar nu m-a mai atins.
A doua zi a dispărut din nou.
M-am cam enervat, nu se întâmplase nimic, nu-mi promisese nimic, dar mie mi se părea că fusese un fel de legământ şi mă trezeam pustie din nou, ca o păpuşă abandonată.
M-am pus cu burta pe carte jurându-mi să nu mă intereseze bărbaţii până nu ajung pe picioarele mele.
A început sesiunea, am scăpat de aproape toate examenele, eram fericită şi, înainte de ultimul, a reapărut Matei. Habar n-am dacă îşi dăduse până atunci examenele ca şi noi şi dacă da, cum o făcuse fără să-l vedem. Nu mă interesa.
Iar n-a spus unde a fost, nici eu nu l-am întrebat.
Voia să ne plimbăm. L-am refuzat.
Voia să-mi explice, nu ştiu ce voia să-mi explice, i-am spus că nu are de ce să-mi explice vreun lucru.
A insistat.
I-am spus la revedere, trebuie să învăţ pentru ultimul examen.
N-a apărut nici la acest examen.
Mai târziu aveam să aflu că apăruse cu o fostă iubită, ori cel puţin asta era povestea care circula, n-am crezut-o niciodată, mai ales că în lunile toamnei am priceput cu ce se ocupa şi m-am speriat.
Dar după ultimul examen, îmi spusesem că merit un premiu, eram convinsă că aveam să-mi recâştig bursa, poate chiar una de merit, aveam 10 pe linie, eram atât de mândră că îmi venea să strig de bucurie, i-am telefonat mătuşii din Brăila să-i spun vestea, am dat peste unchiul meu care fusese eliberat, plângea de bucurie şi eu la fel, poate lucrurile reintrau în normal, m-am repezit să-i spun şi mătuşii Clara şi apoi m-am dus la Ateneu şi mi-am dat aproape toţi banii strânşi, în afara celor de tren, pe un bilet. Se cânta simfonia a treia de Beethoven, o ascultam prima oară, partea a doua, cu marşul funebru, extraordinar, care se apropie, vine peste tine, îţi bubuie în urechi, te copleşeşte şi se îndepărtează m-a făcut să plâng. Suferinţa năvăleşte intempestiv, mereu mai zgomotoasă, vise gigantice şi dureroase, pline de miracole. Mă uitam în jur să văd care fusese reacţia celorlalţi. Mă simţeam mizerabil. Mă simţeam magnific. Eram fericită şi toată lumea era a mea, avea dreptate tata.
A doua zi am primit la cămin o telegramă Vino acasă, a murit tata. Se întâmplase în seara dinainte.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Tritonic
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
