Cu nişte ani în urmă, un foarte important scriitor român avea o rubrică într-un ziar. Conform politicii publicaţiei, fiecare semnătură era însoţită de o adresă de mail. Adresă pe care i-am scris, având să-l întreb ceva. Nu mi-a răspuns. După o vreme, am vorbit la telefon, i-am spus despre mesaj şi mi-a răspuns ingenuu: „A!, aia e o adresă creată de redacţie, n-am deschis-o niciodată!”
M-am blocat. N-am avut puterea să întreb: „Bine, dar de ce o accepţi? Şi, dacă tot o accepţi, de ce n-o deschizi? Cine ştie câte sute de oameni ţi-au scris, de pildă ca să te felicite, şi, neprimind niciun răspuns, şi-au format o părere greşită despre tine!”
Greşită?
Anul acesta, rămânând fără serviciu, m-am adresat disperat tuturor oamenilor pe care-i cunosc şi, în plus, câtorva pe care nu-i cunosc personal, dar în asemenea situaţii te rogi de oricine, jena nu este o opţiune. Am apelat la discuţii directe, telefoane, SMS-uri, mesaje publice şi mesaje private pe Facebook – după caz. După vreo două luni, un foarte important jurnalist mi-a răspuns la un mesaj privat, cerându-şi scuze de întârziere şi explicându-mi că acela e un profil Fb pe care nu-l mai foloseşte de mult, l-a deschis acum întâmplător (for the record: răspunsul era „Îmi pare rău, nici la noi nu e vreun loc”).
Asta cu „nu mai folosesc de mult” profilul/mailul/numărul ăsta de telefon n-o auzeam prima dată. Cu telefonul n-ai ce face, iar o adresă de mail nu ştiu nici eu cum se dezactivează, dar un profil Fb se şterge foarte uşor. Oricum, civilizat este să anunţi – public sau privat – când se produce o schimbare a datelor de contact – şi sunt oameni care o fac.
Nu mai puţin şocat am fost, cu vreun deceniu în urmă, când un coleg de redacţie – jurnalist şi scriitor important – mi-a dezvăluit că are în Inbox vreo trei mii de mesaje, majoritatea necitite! Sigur, dacă vezi că subiectul este „Consultaţie ginecologică pentru doar 15 lei!” nu e nevoie să-l deschizi, dar... de ce să nu-l ştergi!? Durează trei secunde şi, dacă faci curăţenie zilnic sau măcar săptămânal, n-apucă să se adune.
Nu există nicio obligaţie morală şi nicio utilitate să răspunzi la mesaje „circulare”, indiferent dacă sunt/conţin oferte comerciale, bancuri, informaţii interesante, imagini frumoase sau amuzante etc.
Nu există nici măcar obligaţia – deşi ar fi frumos... – să răspunzi la mesaje de grup de genul „Miercuri la ora 18.00 avem şedinţă cu părinţii”. E suficient să fii informat şi, pe cât posibil, să onorezi invitaţia.
Dar este categoric obligatoriu să răspunzi la mesajele directe, individuale, personalizate – atât cele venite de la cunoştinţe („Ce mai faci? Nu mai ştiu nimic despre tine”), cât şi cele de la necunoscuţi („Stimate domn, am citit articolul dv., care mi-a plăcut, dar aş avea o întrebare”).
Dacă nu – de ce mai ai mail (profil Fb etc.)? Numai pentru eventuale oferte de joburi de la două mii de euro pe lună în sus? Numai ca să-ţi promovezi propriile idei? Cu apropiaţii te-ntâlneşti şi vorbeşti la telefon. Comunicarea pe Internet vizează în special necunoscuţii, contactele ocazionale.
Pe vremuri, exista ceva care se chema „vizită de digestie”: a doua zi după ce fuseseşi invitat la masă la cineva, treceai pe la el să-l saluţi – adevăratul motiv fiind de-ai arăta că eşti bine 24 de ore după ce-i mâncaseşi mâncarea!
Astăzi, ne e lene să apăsăm câteva taste şi să scriem „Nu, mulţumesc”, „Sunt bine, te sun când am timp” sau „Mulţumesc de aprecieri”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
