Dupa succesul editiei din 2008, când, pentru a-i asculta pe Florin Niculescu, Didier Lockwood, Thomas Dutronc, Sanseverino, Angelo Debarre si nu numai s-au strâns aproximativ 2500 de spectatori, evenimentul din acest an s-a mentinut la acelasi nivel. Amfitrioni au fost acordeonistul Emy Dragoi si violonistul Costel Nitescu, amândoi stabiliti in Franta, dar pastrând contactul cu mostenirea traditiei muzicale românesti si amindoi aducând pe scena mai multi muzicieni romini sau francezi in postura de invitati.
Intuitia stilistica de care face dovada Emy Dragoi in trecerile de la un registru stilistic la altul, de la lautarie sau musette la teme de muzica clasica, pentru a rezolva totul in jazz este cu totul remarcabila. Emy Dragoi este un personaj pentru care fuziunea stilurilor nu pare a avea taine, care, desi nu poseda inca renumele lui Richard Galliano, are toate sansele sa-l atinga, având o patima greu de descris in cuvinte pentru muzica sa, pe care o dubleaza cu o inventivitate armonica si un curaj al asocierilor ritmice pline de personalitate. Invitatii lui au fost acordeonistul Richard Galliano, chitaristul Bireli Lagrene si bandoneonistul Juan Jose Mosalini.
In privinta lui Costel Nitescu, gazda serii finale, prima secventa cu invitati, avându-l in prim-plan pe chitaristul Stochelo Rosenberg, aduce pe scena o fomula instrumentala incitanta, cu vioara, contrabas si trei chitare, viteza cu care se desfasura totul fiind tipica pentru jazz manouche si entuziasmând spectatorii ce formau un public foarte atras de acest gen de muzica, de o mare popularitate la Paris in ultimii 10 ani.
In prezentarea sa, Alin Predoi, organizatorul Tzig’n’jazz, a insistat asupra faptului ca in jazz manouche nu se repeta inainte de concert, ponderea acordata improvizatiei fiind semnificativa. Totusi, lista pieselor era foarte clara, iar când acestea sunt semnate de Django Reinhardt sau Chick Corea, putem vorbi despre clasice ale genului, reinterpretate. Una dintre surprizele serii finale a fost prezenta unui invitat special la tambal – instrument mai putin familiar francezilor – venit din Olada, pe numele lui Giani Lincan, adevarat magician al instrumentului sau. Insertul de lautarie, muzica româneasca si tiganeasca, a incântat publicul. Ascultându-i, am avut iar senzatia acuta ca acesti lautari fabulosi ai anului 2009 au fost nevoiti sa-si caute norocul altundeva decit in România, deoarece complexitatea muzicii lor instrumentale ii facea incompatibili cu nivelul cererii din tara. A doua parte a serii a trecut in zona jazzului pur, violonistul Costel Nitescu dovedind si in aceasta postura o anvergura solistica de prim rang si in formula strict instrumentala si impreuna cu solista vocala a serii, Anne Ducros.
Sala a fost arhiplina, cu un public majoritar francez. Dar intre români – pentru a valorifica alaturarile surprinzatoare, ca in jazzul manouche – puteau fi remarcati parohul bisericii române din Paris, sotia ambasadorului României la Paris sau Catalin Botezatu.
In România se stie prea putin despre jazzul manouche. Nu s-a auzit nici macar de analogia pe care o poti descoperi pe Wikipedia intre gipsy pop – manele si gipsy jazz – jazz manouche. Totusi, acest festival prin care câtiva remarcabili muzicieni tigani români de la Paris promoveaza o muzica seducatoare, dar incearca si sa modifice perceptia francezilor asupra tiganilor români ca muzicieni de metrou, ar putea fi de succes in România, daca s-ar face un efort de promovare suficient.
In orice caz, pentru Bucuresti, un astfel de festival ar fi o noutate.
Credit foto: Toukaev
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
